Nadia Comaneci: Exercitiul de 10 de la Olimpiada de la Montreal nu a fost perfect.
Marius Tuca: „In 1976 (spune Nadia) aveam 14 ani si nu aparusem din neant, cat ai bate din palme. Gimnastele nu devin celebre intr-un singur an la fel ca actorii, care nu au succes peste noapte. Ci au in spate zeci de ani de munca pana la marea lovitura. In „76 (spui Nadia) eram deja o mare gimnasta, dar nu ma cunostea nimeni, nici in Statele Unite, nici in Canada. Bela stia ca nu ne stia nimeni, nici pe mine nici echipa Romaniei. Toata lumea astepta lucruri mari de la sportivele sovietice si germane, de la Olga Korbut si Ludmila Turischeva. Noi veneam dintr-o tarisoara careia nu ii stiau nici macar locul pe harta. Asa ca Bela a pus la punct un plan pentru a atrage atentia asupra fetitelor sale”.
Marius Tuca: Ati intarziat in sala, spune ca v-ati facut programul fara greseala, crainicul a repetat anuntul, va chema si voi ati spus nu, ca nu e cazul. „Eram, in orice caz, o prezenta exotica comparativ cu celelalte gimnaste care aveau aproape 20 de ani, ori peste, eram de-a dreptul minuscule si purtam costume identice. Gimnastele din celelalte tari aveau costume individuale si treceau de la un aparat la altul. Nu si noi. Fara un moment de odihna am evoluat concentrate si fara greseala. Cand am coborat de pe barna antrenorii, celelalte gimnaste si oficialii, priveau uluiti. A doua zi, fosta echipa necunoscuta a Romaniei trebuia sa se ascunda de ziaristi”. Asta mi s-a parut o strategie absolut incredibila.
Nadia Comaneci: Era o strategie a lui Bela, bineinteles pe care noi nu o cunosteam la momentul respectiv.
Marius Tuca: Nu, pai de unde, ca erati copii. O sa ajungem si la acel perfect 10. Cum povestesti tu asta: „Cand echipa Romaniei a intrat in arena din Montreal pentru intrecerea olimpica propriu -zisa, noi cu parul in coada de cal si costume albe ca zapada cu paiete tricolore, nu mai eram echipa necunoscuta dintr-o tara mica, de cine stie unde. A existat o rumoare generala legata de comportamentul atipic a lui Bela. Desi majoritatea arbitrelor proveneau din Uniunea Sovietica si au favorizat-o, echipa noastra a dominat competitia, iar cand eu am terminat aterizarea de la paralele ne aflam pe locul al doilea, la numai o sutime in urma rusoaicelor. Nimeni nu stie cand anume intra in istorie, nu exista manuale de specialitate in domeniu, care sa iti spuna cum sa faci fata momentului, pot sa spun doar ca este un lucru obisnuit, asemenea unui balans la paralele. Am executat fiecare procedeu cu extensia si amplitudinea asteptata dupa care am facut coborarea. Efectuasem exercitiul obligatoriu, la fel ca toata lumea, dar in plus cu „ceva” al Nadiei. La aterizare am facut un pas aproape imperceptibil, dar stiam ca exercitiul fusese destul de bun, cu toate acestea, nu fusese perfect”.
Marius Tuca: Deci tu spui despre exercitiul care a fost notat ca fiind perfect, cu 10, nu a fost perfect? Cum poti sa iti permiti luxul asta?
Nadia Comaneci: Imi permit, pentru ca am facut acest exercitiu de mii de ori si chiar daca arata perfect din afara nu a fost extrem de perfect pentru mine, intelegi? Pentru ca una o simti si alta arata cand te uiti la el. Dar sa stii ca a fost o arbitra care mi-a dat 9.90. Au fost 4 arbitre, au fost 3 de 10 si un 9.90. 9.90 a iesit, un 10 a iesit si au ramas 2 de 10, trebuia sa imi dea 10. Plus, cine era inainte de mine a luat 9,95, deci nu mai era loc unde sa te duci, trebuia sa te duci undeva.
Nadia Comaneci: Asa de stramba am fost la elementul acela, la acea combinatie dificila. A trebuit sa ajustez in aer. Este o Danilova laterala cu flic-flac inapoi, deci esti lateral, aterizezi asa si te duci in spate. Cand am plecat in spate eram putin afara si a trebuit sa ajustez. Cand am pus mana, am fost putin in afara si a trebuit sa ajustez.
Marius Tuca: Si tu aia ai simtit-o in momentul ala…
Nadia Comaneci: Am simtit in aer, am stiut si am zis „Sunt in afara, trebuie sa …
Nadia Comaneci, dezvaluiri in premiera dupa 42 de ani: Exercitiul de 10 de la Montreal nu a fost perfect
