Mina Alexandru a venit pe lume pe 2 octombrie 2010. Era un ghemotoc ce cantarea 2,840 kg. N-a fost niciodata bolnav. Nici macar un rosu in gat sau nasucul infundat… Totul era perfect. Pana intr-o seara, cand parintii lui au aflat, din intamplare, ca Mina s-ar putea sa moara. Povesteste Ro?dica, mama baiatului: „Nu am avut ajutor si ne-am crescut singuri copilasul, asa ca ne-am impartit responsabilitatile, ca in orice familie. In ge?neral, baita era facuta de tatal lui, eu avand ceva probleme cu coloana.
Pe 20 decembrie 2011 i-am facut eu baita de seara. Cand sa-l ung si sa-l masez, am observat ca in partea dreapta este mai tare decat in cea stanga. Cu vreo luna in urma fusesem la medicul lui de familie, pentru consult si vaccin”. In aceeasi seara, parintii au mers cu Mina la camera de garda a Spitalului „Victor Gomoiu”. „Acolo ne-au spus ca e ceva crescut inauntru, dar nu au medic pe chirurgie si nu pot face seara ecografie abdominala.” Au mers la Spitalul „Grigore Alexandrescu” si acolo au primit vestea: Mina are cancer. O saptamana mai tarziu, a fost operat. I-a fost scoasa tumora de 600 de grame, cu rinichi cu tot. O parte din ureter si doi ganglioni.
Din 3 ia?nua?rie Mina a fost mutat la „Budimex”, unde a inceput chi?mi?o?te?rapia. „Nu ne-am gandit sa plecam din tara pentru tratament, pentru ca aceste cazuri (nefroblastoame) sunt tratate cu succes si la noi. Analizele ana?tomopatologice au aratat insa ca este vorba de un cancer mai rar, sarcom cu celule clare, rezistent la tratament si agresiv, care necesita si chimioterapie, si radioterapie. L-am intrebat pe domnul doctor cate cazuri asemanatoare a avut si mi-a spus ca, in toata cariera lui, unul singur de acest gen. Atunci ne-am dat seama ca trebuie sa facem ceva.
Aparatele neperformante din tara (pentru radioterapie), care se defecteaza des, si varsta mica sunt doua elemente- cheie ale tratamentului. O radiote?rapie neadecvata cu cobalt produce unui copil de un an distrugeri iremediabile si face sa creasca riscul de aparitie a cancerului in urmatorii ani. Inseamna ca tot chinul de acum e pentru nimic. Asa am decis sa cautam sprijin in alta tara. Mina Alexandru este pentru noi, ca parinti, tot universul nostru. Este cumplit de greu sa nu iti poti ajuta copilul. Cand am aflat rezultatul, ma gandeam ca nu stiu ce poate fi mai dureros: sa-ti pierzi copilul sau sa-l vezi cum se chinuie pentru un viitor. Nu pot descrie in cuvinte ce e in sufletul meu de mama. Nu pot vorbi cu nimeni, in afara sotului si a fratelui meu. Nu pot rosti cuvinte. Nu stiu de ce. Totul se intampla foarte repede.
De la o stare de normalitate, am ajuns in situatia actuala. Simt cum in interior e o rana ce doare mult. Frica sa nu apara metastaze, spaima de tratament, groaza. As vrea, daca s-ar putea, sa iau eu totul. As vrea sa inteleg de ce… Si, mai ales, as vrea sa cred ca totul se va termina cu bine.”
Povestea tatalui”Ma numesc Claudiu si sunt tatal lui Mina Alexandru. La 30 de ani am cunoscut-o pe Rodica si am numit-o cadoul meu de la Dumnezeu. Si eu, si ea am trecut prin experiente grele, am avut relatii esuate, am suferit, dar gata… ne-am gasit. Pentru totdeauna. Dupa cinci ani, am gandit ca nu are niciun rost sa ai o relatie cu o fe?me?ie pe care o iubesti si sa nu ai copii. Apa?ruse fenomenul de cuib. Cautam fil?me de desene, ca sa aiba copilul ce vi??ziona, cumparam carti, printam tot fe?lul de materiale educative. Intr-o di?mineata, pe la ora cinci, cineva ma tra?gea de mana, sa ma trezesc. Era Rodica cu un test de sarcina in mana: Cla?u?diu, tu cate liniute vezi?
Erau doua. Eu am vazut trei sau patru. Asa a inceput totul. (…)I-am pus numele Mina, dupa sfantul ale carui urme le vedeam peste tot, si Alexandru, din respect pentru medicul Dinu Alexandru. A urmat o perioada extrem de incordata, in care am invatat amandoi sa avem grija de pitic. Si a mers. Greu, dar frumos. Rodica si Mina aveau programul lor, de mancare, de citit carticele, de dansat, de somn. Seara ma asteptau la usa si Rodica imi arata reusitele lui Mina din acea zi. Lunile treceau si a venit vremea cand Mina ma astepta la usa. Ce sentiment frumos! Avea un an.
A mai durat doua luni si, chiar inainte sa facem bradul, a venit lovitura: mai intai nefoblastom, ne spuneau medicii „lasa, ca e un tratament relativ usor”, apoi sarcom, „e un cancer …
