Impinse la actiune de apropierea Rusiei de propriile lor granite, intr-un moment divizare in sanul Uniuni Europene, Romania si Polonia isi asuma mai mult decat o agenda bilaterala indrazneata. De fapt, aduce mai degraba cu o scuturare pe ultima suta de metri a Vechii Europe, a carei trezire la realitate devine esentiala. E un moment unic pentru Varsovia si pentru Bucuresti. E un moment unic si pentru Washington, care, timp de decenii, colabora cu Vestul ca sa impinga Estul, nu invers.
Razboiul deschis de Rusia in Ucraina, apoi profilul tehnic fara precedent al acestei agresiuni revizioniste, agenda chiar mai larga a lui Putin (care, dupa toate probabilitatile, tinteste dincolo de destabilizarea Ucrainei si anexarea unei parti a teritoriului ei), ca si cota interna de popularitate a KGB-istului de la Kremlin, plus impactul extern al activitatii agentilor sai de influenta (de pilda, in randul radicalilor) indica fara doar si poate faptul ca Europa travereseaza o cumpana enorma.
Ca si cum n-ar fi fost suficient, pericolul care paste pacea de pe continent este acentuat de lipsa coeziunii adecvate unor asemenea situatii intre statele membre UE. Lipsa de coeziune imputabila, in primul rand, tarilor-motor din asa-zisa Veche Europa.
Sub acest aspect, resorturile care au adus Vestul european pe drumul cu spectru infundat sunt complexe, ele patrund dincolo de existenta unor sincope vizibile la nivel de leadership.
In Franta, Italia, Spania, Germania chiar, deficitul de adecvare la realitatea din teren porneste de foarte jos.
In buna masura, pe fondul unei conjuncturi nefaste care a atins un varf (criza economica suprapusa pe un joc mai rafinat, de tip picatura chinezeasca, al serviciilor secrete ruse) acest deficit este si rodul unui cocktail de nemultumiri, oboseala si rutina, ajunse intr-un punct critic.
Se poate, cred, consemna ca in aceste state elitele cu vederi liberale se simt nu rareori inhibate de semnalele care sosesc de la baza piramidei.
Prin contrast, liderii extremelor de tot felul, care – coincidenta, se intalnesc intr-o proslavire la comun a Rusiei lui Putin – se simt tot mai dezinhibati in a sustine idei care se bat cap in cap cu valorile traditionale ale UE si care, pana de curand, ar fi trecut drept iesiri excentrice ale unor inadaptati.
Sa ne amintim ce cote de popularitate aveau acum doar cativa ani miscari precum Syriza, Frontul National, Podemos ori Pegida si vom vedea de unde s-a pornit si cat de departe s-a ajuns.
Nelinistea cea mare, insa, este aceea ca Europa este amenintata serios, intr-un moment ce o gaseste mai nepregatita ca oricand, nu doar din interior (Rusia), ci si din exterior (radicalismul si avansul unor grupari de tipul Stat Islamic).
Bun, se poate spune ca si amenintarea exterioara ar avea legatura cu probleme de fond care tot din interior pornesc, dar acesta e un capitol distinct, pe care, sigur, se poate indelung discuta.
Cert este, totusi, ca Europa asta, atat de divizata in momente atat de cheie, va trebui sa se trezeasca rapid si cu adevarat.
Timpul, se vede limpede, nu are prea multa rabdare cu ea.
De fapt, nu e deloc riscant de prezis ca pierderea timpului se va solda, de la un punct incolo, cu pierderi foarte grele si cicatrici de lung parcurs.
Din perspectiva depasirii perioadelor critice strict prin forte proprii, ceea ce vedem azi, in cazul Europei, cu siguranta nu este ceva nou.
Adevarul e unul singur: continentul nostru nu isi poate purta singur de grija.
Cel putin, nu inca.
Cel putin, nu daca prin termenul „continentul nostru” intelegem continentul pe de-a-ntregul, nu interesele particular-convergente ale unui grup restrans de tari. Tari care, prin prisma marimii, avansului lor si a influentei castigate in timp si-ar putea negocia o falsa liniste, un statut „mai bun”, in timp ce pentru restul – Dumnezeu cu mila.
Primele doua razboaie mondiale, apoi Razboiul Rece au pus limpede in lumina faptul ca parteneriatul cu SUA este crucial pentru Europa – economic, politic, militar.
Fara sprijinul, intins pe aproape un secol, al Americii, spatiul european ar fi semanat in secolul XX cu o padure cand incendiata, cand defrisata.
Din pacate, chiar daca s-a mai nuantat, situatia nu s-a schimbat fundamental intre timp.
In contextul crizei ucrainene, s-a vazut peste masura ca grupul de state europene, numit UE, nu a actionat ca un adevarat grup, iar daca Putin a ajuns in punctul absurd de avansat in care a ajuns cu aventura sa de secol XIX, ei bine, asta se datoreaza in buna masura reactiei slabe si intarziate a europenilor.
Pe de alta parte, revenind la relatia transatlantica, nici SUA nu se poate lipsi foarte usor de parteneriatul special cu Europa, unul comparabil, in anumiti termeni, cu cel intretinut de Washington cu Tokio si Seul.
Din perspectiva istorica, dar si sociala, culturala, economica, parteneriatul SUA-Europa este mai mult decat cel avut de americani pe continentul asiatic. Nu este doar special, ci si unic.
E un parteneriat natural, practic o punere in comun a unei multitudini de asemanari si o abordare constructiva a unui numar semnificativ mai redus de diferente (oricum, nu diferente ireconciliabile).
Spre deosebire de alte vremuri, de data asta prospetimea de care e nevoie pentru a readuce Europa in simtiri nu se mai origineaza in Vest, ci adie dinspre Est. Nu, insa, dinspre tot Estul, ci dintr-o fractie a sa – Polonia si Romania.
Partea buna a lucrurilor este ca ambele tari sunt cele mai mari si mai strategic amplasate din fostul spatiu comunist (excludem Ucraina, caci vorbim aici de UE).
Practic, la Varsovia si la Bucuresti gasesti azi ceea ce nu poti sa vezi la Paris, Berlin, Roma, Madrid, Budapesta, Praga, Bratislava ori Sofia: anti-putinism profund, analize adecvate asupra razboiului din Ucraina si a perspectivelor lui, perceperea corecta a revizionismului rusesc, inapetenta totala de a-i face concesii, angajament neechivoc fata de NATO si Statele Unite. Atentie, neechivoc!
Chiar daca nu se pot compara cu marile puteri din Europa, nu inseamna ca Polonia si Romania pot fi considerate cantitati neglijabile in ecuatia stabilitatii din regiune.
Din contra, azimutul lor euro-atlantic si cele cateva atuuri geoplitice pe care, totusi, le au, plus potentialul lor le confera suficienta soliditate pentru a juca rol de avanpost strategic.
Un avanpost incepand de la care sa poata fi relansata lupta impotriva tendintelor expansioniste ale Rusiei lui Vladimir Putin.
Si nu e deloc putin lucru, chiar daca, trebuie sa admitem, nu se poate vorbi de cea mai fericita ipostaza pentru o misiune de asemenea anvergura.
Important este ca America a gasit, totusi, doua puncte de sprijin total in Europa, ceea ce, daca ne uitam in jur, are mai curand aerul unei raritati.
E drept, pe termen lung, acest triunghi, SUA-Polonia-Romania, nu va fi suficient.
Pe de alta parte, importanta sa strategica poate …
