Ea avea 6 ani cand am intalnit-o prima data, pe plaja. Veneam pe aceasta plaja de la vreo 10 kilometri distanta, ori de cate ori mi se parea ca lumea isi inchide portile pentru mine. Parca mi-o aduc aminte. Construia un castel de nisip sau ceva si de-odata isi ridica ochii ei albastri ca marea spre mine si-mi spuse.
a”Buna!”
I-am raspuns mormaind, nu aveam chef sa vorbesc cu un copil in acel moment.
a”Construiesc, stii?!”, imi spune.
a”Da, vad. Ce construiesti?”, am intrebat eu asa, fara sa ma intereseze neaparat.
a”Ah, nu stiu! Vreau doar sa simt nisipul”.
Ce bine suna! a”Sa simti nisipul!”. Mi-am dat imediat pantofii jos. Un fluierar si-a facut aparitia.
a”Hei, uite-l pe Joy! (n.r. – bucurie)
a”Cine e?”
a”Joy. Mama spune ca fluierarii aduc bucurie”.
Pasarea si-a vazut de treaba si a plecat. a”Pa-pa, bucurie! Salut, tristete!”, am mormait printre dinti si mi-am continuat drumul. Eram deprimat. Viata mea era un haos total.
a”Cum tee cheamaa?”, aud in urma mea si-n minte imi ziceam a”O, Doamne, nu mai scap de ea?!”
a”Robert!”
a”Eu sunt Wendi, am 6 ani!”
a”Imi pare bine de cunostinta, Wendy!”
A chicotit: a”Stii ca esti amuzant?!”
In ciuda starii proaste pe care o aveam am ras alaturi de ea si am plecat mai departe. Chicotelile ei parca ma urmareau.
a”Sa mai vii, domnule R. Ne vom distra din nou”.
Au trecut zile si saptamani pe care le-am petrecut mai mult pentru altii decat pentru mine: intalniri, sedinte, o mama suferindaa?? Intr-o dimineata, soarele stralucea asa ca mi-am spus a”Am nevoie de un fluierar!”. Mi-am luat haina si am plecat. Marea parca ma astepta. Briza era rece, dar nu conta. Ma plimbam pe mal incercand sa-mi revin. Cand de-odata am auzit o voce cunoscuta pe care o uitasema??
a”Buna, domnule R! Vrei sa ne jucam?”
a”Si, la ce te gandesti?”, i-am raspuns pe un ton iritat.
a”Nu stiu! Ce vrei tu?”
a”Hmmm, ce zici de sarade?”, am intrebat eu sarcastic.
a”Sarade??? Nu stiu cum se joaca!”
a”Bine, atunci hai sa ne plimbam”. Abia atunci mi-am dat seama ce chip de inger are.
a”Unde stai?”, am intrebat.
a”Uite acolo!” si mi-a aratat un rand de casute de vacanta.
a”Ce ciudat!”, ma gandeam. Nu-mi inchipuiam ca cineva ar putea ocupa o casuta de vacanta pe timp de iarna.
a”La ce scoala mergi?”, intreb din nou.
a”Nu merg la scoala. Mami zice ca sunt in vacanta”.
Fetita a continuat sa vorbeasca in timp ce ne plimbam pe tarm, insa mintea mea era aiurea. Wendy imi zambea si, surprinzator, ma simteam mai bine. Era timpul sa plec spre casa si fetita imi spuse ca a fost inca o zi fericita. Am zambit si am fost de acord cu ea.
Trei saptamani mai tarziu am plecat in fuga inspre mare. N-aveam nici un chef de Wendy. Cred chiar ca am si vazut-o pe mama ei stand pe veranda si mi-as fi dorit sa-si mai tina copila acasa.
a”Asculta!”, i-am spus pe un ton dur. a”Daca nu te superi, as vrea sa fiu singur in clipa asta!”
a”De ce?”, mi-a raspuns ea pe un ton stins. Si cand m-am uitat la ea mi s-a parut ca e cam palida si fara suflu.
a”Pentru ca mama mea a murit!”, am tipat. Dar in acelasi moment m-am certat pe mine insumi: a”Doamne, cum am putut sa-i spun asa ceva unei fetite!”
a”Oh”, mi-a raspuns incet. …
