Este foarte greu sa vorbesti despre niste oameni care inoata impotriva curentului. Daca le spui eroi, risti sa te creada lumea patetic. Daca zici ca rup bariere, pare un sablon uzat. Ma gandesc ca cel mai simplu ar fi sa le dau definitia pe care am inteles-o din toata fiinta lor. Sunt profesori. Au dat la o parte viata pe care o construisera initial. Am intalnit, spre exemplu, o tanara care a lucrat intr-o corporatie. Acum e cadru didactic in scoala gimnaziala din comuna Fundeni, judetul Calarasi. Ea si inca trei colege ale ei, in acelasi loc. Toate cu studii universitare si usi deschise spre cariere de top. Dar totusi prefera catedra. Am inteles, stand de vorba cu ele, ce vor sa construiasca.
Nimic poetic nu este in aceasta poveste de viata, ca sa fi inceput materialul de fata ca pe un reportaj despre oameni care au fugit de oras, pentru a incerca senzatii tari in mediul rural. Asta, daca ma refer strict la locul pe care vi-l descriu acum, Scoala gimnaziala din comuna Fundeni, judetul Calarasi, unde aflu despre existenta a patru tinere profesoare. Plapande, la prima vedere, pentru ca, potrivit sabloanelor, sunt orasence, de Bucuresti. Dar asta este doar o senzatie risipita in timp ce le cunosc, dandu-mi seama de vointa lor de neclintit in ceea ce fac. V-o prezint, pentru inceput, pe Cristina Constantin, absolventa de Psihologie, si nu numai atat, pentru ca are si Academia de Studii Economice in portofoliu. A lucrat patru ani si jumatate intr-o corporatie. Continui cu un alt destin, cel descris de Anca Margineanu, si ea trecuta prin ASE, avand insa si o diploma in Filosofie. Urmeaza un cu totul alt parcurs de formare scolara, pentru ca am de-a face cu Emilia Dinica, absolventa a Universitatii de Arte din Bucuresti, specializarea Restaurare. A si lucrat pe o serie de santiere de revigorare a trecutului, de pilda la Manastirea Tismana si la Biserica Alba. Si, la final, dar deloc ultima, Sinziana Spistyac, cu studii in Geografie, specializarea Protectia Mediului.
Scoala de la 30 de kilometri de Bucuresti
Gata cu blocurile, cu orasul, pentru ca Autostrada Soarelui te arunca foarte repede pe o bretea, printre palcuri de padure, in locul, aflat la vreo 30 de kilometri de Capitala, unde asfaltul se termina si incepe ulita. Scoala gimnaziala din comuna Fundeni arata insa nesperat de bine, cel putin la exterior. Mare, frumos vopsita. La interior e si mai bine, pentru ca intalnesc un suflet de om plin de abnegatie fata de meseria lui, directoarea institutiei, Elena Grigore, care imi spune ca lucreaza in invatamant din 1979. Multi copii in scoala, in total 640 de prichindei, dar nu numai in unitatea aceasta, care are gimnaziu, ci si in celelalte doua scoli, acelea fiind primare, aflate in doua sate apartinatoare comunei. Mai pune la socoteala si trei gradinite. Pentru toti acesti copii, numai 30 de cadre didactice, de la educatoarele de gradinita pana la profesoarele din scoala. Adauga ceva esential directoarea, pentru istoria locala, anume ce s-a intamplat dupa 1990, cand multi profesori au plecat din sistem, goniti in special de salariile mici. Nimic nou, adaug eu, asa ceva s-a petreczut in toata tara.
Directoarea in cautarea profesorilor
Ai copii, nu ai profesori, ce faci? A mers directoarea noastra prin comuna Fundeni, acolo unde ii stia pe fosti elevi ai scolii. Unii absolvisera intre timp liceul. Le-a propus sa devina profesori. „Am incercat sa le arat frumusetea acestei meserii”, ofteaza femeia, si o inteleg, pentru ca frumusetea e una, iar greutatile matertiale iti atarna ca un pietroi de gat. Dar totusi a reusit sa atraga oameni spre scoala, vorbind despre „echipa de suflet”, constituita cu aproape 20 de ani in urma, Speranta, Gabriela, Mariana, Marina, Cornelia. Cu timpul, au mers la diverse specializari pedagogice si s-au calificat in noua lor meserie. Dar nu este suficient nici pana in ziua de azi, pentru ca inca mai lipsesc profesori la unele discipline, de pilda la Matematica, Fizica, limbri straine. Pana cand i-au batut la usa cele patru fete din Bucuresti, pe care deja le-am prezentat. Doua dintre ele, Anca si Sinziana, au venit in 2014, restul, anul trecut.
Potentialul incredibil al elevilor
Motivul, asta conteaza, de ce sunteti voi, patru fete tinere, de la oras, intr-o scoala din mediul rural? Raspunul cel mai transant vine de la Cristina Constantin. Pentru ca vor sa construiasca ceva palpabil. Se refera la sufletele, destinele, caracterul elevilor. Cristina, in special, care e si psiholog, a intuit un lucru esential, ca materia prima e de calitate, deci ai cu ce sa construiesti. Cand spun materie prima, in viziunea interlocutoarei mele, ma refer la potentialul copiilor. La faptul ca ei vor sa invete, ca sunt inteligenti. Si mai ales pentru ca au respect fata de scoala, fata de profesori. Ea imi spune un lucru pe care l-a observat de cand e aici. Multi elevi provin din familii sarace. A vazut cu ochii ei asta, mergand acasa la parinti, sa stea de vorba cu ei despre parcursul educativ al copiilor lor. Dar, in ciuda neajunsurilor materiale, elevii sunt frumos imbracati cand vin la scoala. Ceea ce dovedeste, in viziunea Cristinei, respectul parintilor fata de aceasta institutie. „Copiii acestia au un potential incredibil. Au talent, insa nu este pus in valoare. Simt ca acesti copii isi pot schimba viata prin educatie. Dar problemele lor sunt accentuate de mediul familial, uneori nefavorabil. Copiii sunt constienti de greutatile parintilor”, aud de la tanara aceasta.
„Munca aceasta imi da valoare”
Am ocazia sa descopar oameni pentru care banii si functiile nu reprezinta o prioritate. Mai ales ca in cazul Cristinei am de-a face cu o schimbare radicala, din punct de vedere profesional. „Este o experienta care da alt sens existentei mele. Munca aceasta imi da valoare”, explica ea. Si te face sa vezi realitatea cu alti ochi, „de la firul ierbii”, referindu-se la situatia scolii romanesti. Cristina face un lucru foarte important aici, este consilier scolar, omul care ii asculta pe copii. Cu toate ca ei, initial, se temeau de ea. O percepeau ca pe a”femeia cu acele”. Se fereau sa vina la ea, la cabinetul din scoala. Pe urma au prins curaj. Sufletele s-au deschis. Si au inceput sa povesteasca. Despre viata lor, problemele lor. Si sunt multe probleme, dar psihologul nu intra in amanunte. Revine insa la calitatea copiilor. A observat ca aceia care au parinti mai instariti isi ajuta colegii cu buzunarele goale. Oferindu-le pachetele cu mancare. Si asta nu se intampla ocazional, ci zilnic. Ce a mai observat este ca in aceasta comunitate sentimentul apartenentei la familie nu e zdruncinat de vremurile actuale. Copiii vor sa invete, sa ajunga oameni cu stare, pentru ca mai apoi sa revina aici, pentru a-si ajuta parintii, daca acestia se zbat in saracie. „Unii elevi mi-au spus ca, atunci cand vor fi mari, vor sa construiasca locuinte pentru saraci”. Acum o inteleg bine pe Cristina, si pe colegele ei, ce cauta in acest loc.
De la revendicari, la fapte
O alta poveste, a celei care a facut parte din miscarea studenteasca, stiu de la Anca Margineanu. Dar apoi si-a spus ca sistemul educativ nu trebuie doar criticat. a”Daca vrei sa-l imbunatatesti, atunci te implici”, zice fata. Si uite-o acum predand Engleza pentru elevii din aceasta comuna din judetul Calarasi. Se creioneaza ca o fire gata sa se implice in actiuni cu caracter social, tocmai de aceea voluntariatul a facut pana acum parte din viata ei. Mai departe, un om care chiar a vrut sa ajunga in invatamant, Emilia Dinica, cea care la scoala din comuna Fundeni preda Fizica si Educatia Plastica. Pana sa ajunga aici, a fost suplinitor la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”. De acelasi „microb”, al catedrei, este legata si Sinziana Spistyac, la inceput tot prin intermediul voluntariatului, acum deschizandu-le elevilor apetitul pentru Limba Engleza.
Ce inseamna sa faci naveta
Hai sa spunem ca pana aici totul e frumos. Sanziana insa imi povesteste cum, asta-iarna, pe timpul viscolului, a inghetat de frig in zona Pantelimon, asteptand microbuzul care s-o duca pana in comuna Fundeni. De-aici incolo, intram in partea mai putin placuta a povestii noastre. Faci naveta, zilnic, de acasa pana la scoala. Cu autobuzul sau cu trenul. Daca iei trenul, de la Republica, descrie ea traseul, cobori in halta Frunzanesti. De acolo, mai mergi pe jos doi kilometri, pana la scoala. Cu microbuzul e mai bine. El te lasa la numai un kilometru de scoala. Le intreb pe fetele acestea care e programnul lor zilnic de lucru. Fac pe drum cel putin doua ore, la dus, doua la intors. Daca pleci la zece dimineata de acasa, te mai intorci seara la sapte. Si asta nu e tot. La scoala, iarna, incalzirea se face la sobe. Dimineata, cand invata cei mici, se face focul in fiecare clasa. Dupa-amiaza, cand vin elevii din clasele mari, jarul se mai domoleste, e mai putina caldura. Apa curenta e si ea o mare problema, pentru ca nu curge. La fel ca in vremuri imemoriale, toaleta te asteapta si azi tot …
