Cand zapada e inalta cat dealul, locuitorii satelor nevoiase din Romania raman in voia sortii.
A devenit folclor expresia, de fapt dialogul: „De unde esti? De la Pocreaca!a”. Pentru cei care nu stiu, e un fel de Cuca-Macaii a Moldovei. De asemenea, se spune adeseori: „Un” te duci?a” si se raspunde in gluma: „La Bumbata, la scos cioate (folosite adeseori la tara si la facut focul, de catre cei cu mai putina dare de mana)a”.
Aceste doua exemple sunt considerate localitati situate la marginea tarii, daca nu chiar a lumiia?? civilizate. Astfel de catune se afla chiar mai aproape dea?? „civilizatiaa” urbana.
Un exemplu il constituie satul cu nume atat de comun, de banal, Valea Satului, aflat la 25 kilometri de Iasi. 90 la suta dintre cei in putere si care nu au plecat in strainatate fac naveta la Iasi, la cate un loc de munca ce le permite doar sa supravietuiasca.
Se stie ca la tara, in casele celor fara rude aflate la munca peste hotare, se bea strasnic, se manancaa?? mai nimic si se face focul pentru incalzire cu te miri ce: PET-uri de plastic, coceni de porumb, daca nu s-au terminat intre timp, ori, in cel mai bun caz, lemne umede, putregaite, aduse de pe camp sau de la marginea padurii.
Se stie ca si la tara exista o „ramificatiea” a puterii. Cei cu „brandula” gros si cu relatii sus-puse la mai-marii zilei sunt cei care jongleaza cu lemnul de padure furat si vandut muritorilor de rand la preturi piperate.
Cei care sufera cel mai mult in astfel de localitati izolate de la tara sunt batranii parasiti de cei tineri, fara alte rude.
Dincolo de o coasta de deal, la o aruncatura de bat de Valea Satului e satul numit Corcodel, un fel de suburbie a localitatii, un sat liliputan, un catun atat de mic ca putine gasesti la fel in toata tara. Aici existau si inca mai exista pensionari amarati. Pentru ca in micul sat nu se gaseste nimic, majoritatea dintre ei sunt nevoiti sa ajunga la cele doua-trei magazine din Valea Satului pentru a se aproviziona cu minimul necesar supravietuirii. Or, cand zapada e inalta cat dealul, pentru acesti oameni e imposibil sa ajunga si la 100 de metri de casaa?? Asa incat raman in voia sortii, dar mai ales a vremii.
Calatoresc in microbuze harbuite, adevarate sicrie pe roti
Ca sa ajungi intr-un astfel de loc trebuie sa reusesti sa urci intr-un microbuz (maxi-taxi) de transport in comun. Pentru ca sunt tot timpul foarte aglomerate, cu un numar de calatori cu mult peste capacitate. Firme de transport ce urmaresc mai mult profitul, mai putin confortul si siguranta satenilor ce se intorc obositi acasa dupa o zi de munca la Iasi, seara, tarziu. Societatile de maxi-taxi fac bani frumusei dintr-o astfel de activitate, insa la aceste masini, folosite la maximum, piesele sunt suprauzate, de multe ori masinile nici macar nu sunt pentru transport persoane, ci adaptate pentru asa ceva. Firmele sunt mana in mana cu municipalitatea ieseana – cunostinte si „prietesuguria” ale primarului, ori ale altor acoliti. Soferii umbla si ei dupa bacsis. Ii urca mai intai pe cei care calatoresc la capat de linie, si tot asa, din kilometru in kilometru. Cei care stau undeva aproape de Iasi mai ca sunt aruncati in bratele calatorilor urcati, peste capul celorlalti. Oamenii isi burdusesc sacosele cu pungi cu orez, zahar, ulei si tot ce nu gasesc la magazinul satesc. Insa cara de la Iasi si ce se gaseste in magazinul satesc pentru ca cele de la Iasi sunt mai ieftine!
Un astfel de microbuz, cu un sofer neglijent, ce isi numara banii si asculta muzica, a fost surprins pe calea ferata, la intoarcerea spre Iasi, in 2009. Au murit atunci 14 oameni nevinovati.
Nametii – cat gardul, problemele – cat casa
Am trait o perioada asemanatoare cu „gerul-viscolula” de zilele acestea nu demult. Cazuse o mare alba peste gradinile satenilor. Cainii legati latrau infundat din custi. Nametii erau cat gardul, chiar mai mult decat atat. Oamenii isi croiau drum mai intai spre hambare si grajdurile animalelor, ori spre gramezile de lemne, cei care aveau cat de cat, gospodari, cu stare. Batranilor le soseau feciorii in ajutor. Le carau brate de lemne, aduceau apa de la fantana, le aduceau alimente, necesitati stringente. Samsarii de lemne treceau din poarta in poarta, chiar si pe asa o vreme. Lemnele, furate de la padure, cu concursul padurarilor, erau livrate la preturi mari. Satenii si asa, chiar si astazi, nu au de unde alege si accepta. Pe langa busteni, puteau primi contra cost si un „taietora”. Cu drujba pe benzina la subtioara, pentru un sfert de milion, le aranja pe toate, chiar le si aseza, stivuite, sub streasina casei. Acum, pe viscolul de afara, ele urmau sa fie aduse dupa ce nametii de pe drum se vor fi slefuit putin.
Viscolul pur si simplu paralizeaza totul. Pe o astfel de vreme, masinile de la Iasi nu mai circulau. Utilajele deszapezeau parca in gol. Oamenii erau blocati pur si simplu. Am auzit ca o femeie a nascut in casa, cu ajutor de la o moasa batrana. Poate ca ar fi ajuns la Iasi cu vreo masina off-road, insa nasterea s-a declansat brusc, iar pe asa o vreme i-a luat si pe parinti prin surprindere.
Nu exista cabinet medical, „doctoriilea” sosesc in punga, aduse de la Iasi de rude
La o margine a satului stateau familii de tineri, dar si …
REPORTAJ. Iarna pe ulita, in Romania reala: Cum este viata sub nameti, intr-un sat uitat de lume din Moldova. Totul e diferit cand nu exista televiziuni, firme de deszapezire si mai ales politicieni c
