Copiii „golanilora” din Piata Universitatii au acum propria lor Revolutie. In 1990, Madalina Barbulescu avea 5 ani si traia istoria de pe umerii tatalui ei, stand in Piata aproape zi de zi. Dupa 27 de ani, are parte de propriul ei protest. Tot intr-o piata a Bucurestiului, dar de data asta in fata cladirii Guvernului.
Zilele trecute, pe Facebook, am vazut o poza alb-negru cu un copil care avea in piept un cartonas pe care scria „Golancaa”.
Am vrut sa aflam povestea pozei, asa ca am vorbit cu Madalina Barbulescu despre ea. Asa am aflat ca e, de cand se stie, protestatar: golanca la 5 ani in Piata Universitatii, tanara plina de sperante la 31 de ani in Piata Victoriei.
Andreea Vasile: De ce #Tineriada a fost un eveniment important pentru tine?
Madalina Barbulescu: E important sa nu stau deoparte, sa dorm noaptea linistita, impacata cu propria constiinta. Am ales sa raman in tara asta, sa lucrez aici sau sa rezist fara un job pana aproape de 30 de ani, am ales sa invat si sa-mi doresc sa-i invat si pe altii ca Romania e o tara frumoasa, fara sa fie pacat ca e locuita. E important sa imi confirm ca nu sunt singura care gandeste asa, ca suntem mai multi, ca nu suntem aici din inertie si ignoranta, ci din alegeri asumate in interior. Schimbarea incepe cu fiecare – suna a cliseu, practica ne omoara, dar e al naibii de adevarat!
#Tineriada imi da speranta, ma confirma si ma incurajeaza sa mai rezist niste ani pana la urmatoarea Piata. Noi toti rezistam, nu doar in piata, zilele astea; rezistam frigului, caldurii, neajunsurilor, prostiei, ignorantei altora, rezistam aici. Romanii nu lupta, sunt obositi, sunt blazati sau prea slabi, dar ei rezista, cum au facut-o mereu – nu doar in secolul asta. E in gena noastra. E minunat si esential, uneori, sa ne aducem aminte ca rezistenta nu e doar personala, individuala. Multimea de oameni cu valori si sperante asemenea tie e ca un val care te ia pe sus.
In 1990 ai fost in Piata Universitatii. Ce-ti amintesti despre zilele acelea?
Am fost si m-am mandrit mereu cu asta! Ai mei mi-au creat atunci amintiri. Nu aveam inca 5 ani, dar imi aduc aminte de acele zile, mai ales ca au povestit ulterior prin casa si au mentinut vie amintirea acelor vremuri, au comentat-o si au dezbatut-o cu mine de fata si astfel, peste ani, am inteles din ce in ce mai bine ce se intampla in sufletele lor si in rest.
Mama ma imbraca gros si tata ma lua pe umeri. Am decupat impreuna ecusoanele pe care scria „Golan batrana”, „Golanca inginera” si „Golanca de perspectivaa”. Ne postam in Piata si se canta, se spunea „Tatal nostrua” cu momente de reculegere pentru victimele din „89, lumea era plina de amar, dar bucurosi ca se vad acolo.
Saptamani la rand au fost in Piata. Isi chemau prietenii, unii veneau cu mancare pentru ceilalti, altii considerau totul inutil, o mascarada. Ca si acum, parerile erau impartite si oamenii diferiti si unici in esenta lor. Imi aduc aminte cu amanunte cand ramaneam acasa cu mama si tata mergea pe strazi sa faca poze, sa simta istoria, sa afle, sa stie ce se mai intampla. Nu erai informat decat daca erai acolo. Il asteptam cu frica si cu entuziasm. Intr-o zi a venit acasa cu hainele murdare, se aruncase la pamant intr-un rahat de ceva. A venit razand ca s-a umplut de „noroca” si gata, sa nu ne mai facem griji ca toate se vor rezolva.
Citeste si: ?”Iar m-ati suparat!”. Povestea din spatele unuia dintre cele mai amuzante sloganuri de la protestele din Bucuresti. Levente Bagoly: Ei vor amnistie si gratiere pentru colegii lor mai putin norocosi, ca sa se faca risipa, in continuare si fara grija, cu banii publici
Cine e persoana care a prins in fotografii energia acelor zile ale anului 1990?
Tatal meu, Dan Mircea Barbulescu, a iesit pe strazi si la Revolutie, si la Universitate si mai apoi la Mineriada. Avea un aparat foto primit de la un prieten din Israel. Imi aduc aminte ca era Kodak si cumparam mereu filme pentru el, care oricum se gaseau greu si numai in anumite locuri. Era pasionat de fotografie si mai ales de clipirile istoriei. Stia cu siguranta ca imortalizeaza pentru viitor, iar eu constientizez abia acum cat de valoroase sunt imaginile acelea.
De ce este emotionant pentru tine sa vezi din nou acele poze, ce sentimente iti trezesc?
Tata nu mai este. A murit atunci, in anii „90, dupa ce mi-a predat lectia celor 7 ani de acasa. Am invatat de la el sa merg mai departe cu un zambet, chiar si trist sau fortat, pentru ca adevarata libertate si bucurie este numai in noi. Am invatat atunci, la aproape 5 ani, primele lectii despre ce inseamna responsabilitate, drepturi, obligatii. Am stiut de la tata si de la evenimentele din „90 ca am dreptul sa strig cand nu-mi convine si sa cer cand nu am si cand imi ajunge cutitul la os. Am invatat ce inseamna Adevarul si respectul pentru cei care nu mai sunt. Am invatat ca toate au un scop si ca fiecare din noi e o mica flacara, cu forta ei, cu slabiciunile ei.
Pentru toate astea, am purtat un nod in gat si lacrimi in ochi in toate zilele astea de protest din Piata Victoriei. Cand vad pozele acelea ma apuca dorul, recunostinta pentru o familie atat de treaza, ma emotionez fara sa fiu trista, sunt mandra de ai mei cei de atunci si de ai mei cei de acum, din Piata Victoriei.
Tu, acum, in 2017, pentru ce protestezi?
Bineinteles ca protestez impotriva unei guvernari prin ordonante …