Chiar si la un secol de la moartea lui Eminescu, mai precis dupa 119 ani, inca mai sunt multe se spus in legatura cu relatia pe care poetul a avut-o cu marea sa muza, dar si cu Titu Maiorescu. Azi, incercam sa deslusim un episod nebulos din tineretea Veronicai Micle, in care rolul principal este jucat de marele critic literar, personalitate remarcabila a Romaniei sfarsitului secolului al XIX-lea si inceputului secolului XX. La sfarsitul lui august 1864 izbucnea la Iasi un mare scandal „de moravuri”, avand ca protagonist pe tanarul profesor universitar Titu Maiorescu, rector al universitatii locale si presedinte al Comitetului scolar de inspectie din Moldova, iar ca principal martor al acuzarii pe tanara eleva de 14 ani Campean Veronica (devenita prin casatorie Micle). Dincolo de implicatiile politico-judiciare concrete, prima intalnire astfel petrecuta intre „directorul de constiinta” al Junimii si „muza” de mai tarziu a poetului national Mihai Eminescu avea sa marcheze relatiile dintre cei trei si prin aceasta istoria literara. Conflictul judiciar dezvaluia, totodata, caractere si predispozitii care se vor confirma si afirma mai tarziu.
In rechizitoriul procurorului, intocmit la 24 octombrie 1864, pe baza marturiilor celor audiati se retinea ca profesorul Titu Maiorescu, membru al Comitetului de inspectie, preda, in mod gratuit si din initiativa sa, lectii de gramatica romaneasca la Scoala Centrala, care se bucurau de un real succes. Dupa terminarea acestora, desfasurate la ora 19.00, fiind in afara programei scolare, el ramanea adeseori in internat, mai ales in camera guvernantei, domnisoara Emilia Ricquert, de 19 ani, pana spre miezul noptii. Despre asemenea intarzieri nocturne ale impozantului dascal ar fi avut cunostinta si directoarea scolii, A. Gross, dar care le tolera avand in vedere mai ales pozitia de „organ de inspectiune” a impricinatului. Faptele primeau din punct de vedere juridic calificarea de „delict contra bunurilor moravuri”, prevazut si pedepsit de paragraful 200 al Codului criminal, si era sesizata, spre competenta judecata, sectia a II-a ? corectionala a Tribunalului Iasi. „Pentru ca faptul este grav”, dosarul a primit un termen scurt, respectiv 29 octombrie, iar sedinta a avut loc „cu usile inchise”, procesul fiind „din acelea atingator respectului bunelor moravuri, care cere departarea vederii si auzului public”.
Conform procedurii, cercetarea judecatoreasca, condusa de magistratul Dudescu, a inceput cu interogatoriul „depus de d. Titu Liviu Maiorescu banuit ca in unire cu dra Emilia Ricquert ar fi comis un delict contra bunelor moravuri in pensionatul de fete”. Invinuitul a trebuit sa raspunda la 14 intrebari scrise, formulate cu abilitate de presedintele instantei, vadit interesat sa afle adevarul si dedesubturile afacerii; s-au formulat si chestiuni suplimentare, s-au repetat, intr-o formulare usor modificata altele, s-a trecut de la aprecieri generale la aspecte de amanunt, tocmai spre a se verifica sinceritatea interogatului.
Soarta a facut ca viitorul proteguitor al marelui Eminescu sa aiba de patimit tocmai din cauza iubirii sale de mai tarziu, Veronica Micle. Eleva in clasa a V-a de liceu, aceasta ar fi povestit mamei sale, moasa Ana Campean, ca, intr�una din zile, fiind ocupata cu stergerea unor tablouri in salonul scolii, ar fi vazut si auzit lucruri din care rezulta ca raporturile dintre Maiorescu si dra Ricquert fusesera de asa natura ca incordasera relatiile conjugale dintre Titu si sotia sa. Racolata de adversari, moasa depusese ca martor al acuzarii, dar spre a-si proteja fiica nu acceptase si audierea acesteia. Banuitul a calificat depozitia drept „ridicula si perfida”, sustinand ca era convins ca acele lucruri nu au putut fi spuse de domnisoara Campean, ci sunt un produs al fanteziei dnei Campean, iar drept consecinta solicita sa fie interogata eleva, si nu mama ei. Admitandu-se cererea banuitului, la 12 noiembrie a fost audiata martora Veronica Campean, care intre timp devenise Micle, intrucat, desi avea numai 14 ani, la indemnul mamei sale, moasa Ana Campean, s-a casatorit cu profesorul universitar Stefan Micle (mai in varsta decat mireasa cu 30 de ani!) „de frica sa nu i se intample ceva in urma scandalului”.
Adusa in fata judecatorului, Veronica a marturisit si rostit „in cuget curat si fara vreo partinire” cele mai grele acuzatii la adresa profesorului sau. Pe langa scena aparitiei doamnei Maiorescu si surprinderea profesorului in camera guvernantei, tanara doamna si sotie de profesor universitar, adversar al rectorului, care fusese recent suspendat din functie, a mai adaugat, iar grefierul a consemnat: „Stiu ca dl Maiorescu sedea in odaia drei Emilia pana la noua si zece ore seara si mai mult? Era mai de multe ori vorba in sectii pentru venirea Domnului Maiorescu si sederea sa la dra Emilia si pentru aceasta urmare il si dispretuiam, caci ca persoana care are cucoana nu era convenabil sa stea la dra Emilia”. Asemenea depozitii aveau sa o „coste” destul de mult mai tarziu pe Veronica Micle! In cadrul cercetarii judecatoresti, un lot important de martori a fost constituit din cele patru pedagoage: Ecaterina Atanasiu, Ana Costin, Antonia Grofsca si Elena Aliman; primele trei au avut depozitii mai putin relevante, fara a contribui major la lamurirea starii de fapt. Cea de-a patra insa, in fata judecatorului si a garantiilor ca nu are a se teme de eventuale represalii din partea directoarei institutului si-a schimbat declaratia initiala, afirmand: „Opiniunea mea si a tuturor elevelor a fost si este ca intre dl Maiorescu si dra Ricquert au existat relatii de amor, am auzit de la mine din odaie cuvinte de amor intrerupte, dovada ca aratarile mele sunt ca de mai multe ori, observand pe dra Ricquert ca scrie in salon, ceva mi s-a aprins curiozitatea mea si a drei Atanasiu ca sa vedem ce scrie si asa in lipsa drei Ricquert am apucat acele scrisori si am vazut ca erau declaratii amoroase?”. Alaturi de martorii propusi de procurori, Titu Maiorescu a mai adus si altii, prin care a incercat sa demonstreze faptul ca nu intarzia seara la institut sau ca intre sotia sa si dra Ricquert erau relatii de amicitie si incredere. Magistratii au permis administrarea tuturor probelor posibile si au condus cercetarea asa incat sa lamureasca pe deplin faptele si vinovatiile. In cele din urma insa nu s-a reusit decat sa se creeze un mare dubiu, deopotriva asupra faptelor si vinovatiilor, de care nu a putut sa profite decat invinuitul.
Astfel, la sfarsitul dezbaterilor judiciare, in care s-a implicat si crema avocatilor ieseni, la 8 februarie 1865 Tribunalul Iasi il declara pe Titu Maiorescu neculpabil si desfiinta orice para in contra sa. Totusi, din ordinul ministrului justitiei, procurorul Curtii criminale a declarat apel impotriva sentintei de achitare. Acesta a fost judecat de Curte in zilele de 26 si 27 aprilie 1865 si, cererea Parchetului fiind respinsa, achitarea devine „complecta”. Dupa numeroase demersuri ale Comitetului scolar si personale, in mai 1865 noul ministru al justitiei, cultelor si instructiunii publice, D. Vernescu, ridica suspendarea din 9 octombrie 1864 si dispune reintegrarea lui Maiorescu in toate functiunile publice detinute pana atunci, inclusiv cea de rector al Universitatii din Iasi. La fel si in privinta directoarei institutului, Olimpia Gross, si a guvernantei Emilia Ricquert.
Daca declaratiile Veronicai au fost sau nu mincinoase nu stim cu exactitate (cel putin prin prisma achitarii judecatoresti a lui Titu Maiorescu raspunsul parand a fi da), dar comportamentul ei arata inca de timpuriu un caracter predispus la multe, ceea ce ar confirma parerea ca aceasta era „o femeie usuratica, nestatornica si indiferenta la dragostea poetului (Eminescu))”. Desi l-a tradat cu cine s-a putut pe mai varstnicul sau sot Stefan Micle, adversar la universitate al lui Maiorescu, Veronica nu a inteles sa divorteze, asteptand moartea acestuia, survenita in 1879. Motivul? Unul pe masura personajului: „Nu gasesti tu cuminte, din partea mea – scria ea lui Eminescu – ca dupa ce mi-am jertfit copilaria pentru aceasta casatorie sa o sustin pana la sfarsit ca sa pot la o ocazie sa am o viata linistita avand venitul meu?”. Cu experienta lui de viata (inclusiv in domeniul amoros!) si rigurosul sau spirit critic, Titu Maiorescu s-a opus legaturii dintre Veronica si Mihai Eminescu, vazand in ea (asa cum a si fost!) o sursa suplimentara de griji si suferinte pentru marele poet. Un exemplu: dupa decesul sotului s�a dovedit ca pensia mult ravnita nu era suficienta pentru nevoile tinerei vaduve de la Iasi. Atunci ea nu pregeta sa-i solicite, sub formulari „gingase”, nefericitului poet, ce traia in mizerie la Bucuresti, sprijin banesc, iar el se conforma in mod docil.
Iata cateva crampeie edificatoare din scrisorile acestuia din vara anului 1882: „Iti trimit prin mandat postal 50 fr. – atata acum, peste cateva zile sper a putea trimite alti 50. Nimeni nu e in Bucuresti, incat in realitate aproape toate numerele „Timpului” se expediaza in strainatate. Din cauza asta administratia noastra n-are un ban si nu-mi poate avansa leafa? Ti-am fagaduit in scrisoarea din Constanta sa-ti trimit de voi putea datoria ce ai a plati pentru Micle. In acest moment de criza mi-e aproape cu neputinta s-o fac? Iti trimit cu posta de azi inca 50 fr. Sper peste cateva zile sa-ti pot trimite altii?” Plangandu-se, intr-o scrisoare, lui Eminescu cum ca Titu Maiorescu i-a reprosat faptul ca nu-l lasa in pace pe marele poet, acesta ii scrie in iunie 1882: „Cine s-a gasit sa-ti faca morala in privinta relatiei cu mine? Maiorescu! O fi el critic, o fi om de litere, dar iubirea mea pentru tine si dezinteresarea ta copilaroasa si adevarata cu care ai fost si ramai a mea, acesta nu ar fi gasit la nici una din doamnele pe care le-a perindat. Deosebirea dintre el si mine este ca el a avut pururea ce oferi femeilor, si eu nu am avut nimic, decat ingratitudine chiar.” Cat adevar, dar cat de trist!
Tot Eminescu in scrisorile sale catre „ibovnica Veronica” a dezvaluit si unele aspecte legate de viata amoroasa a lui Maiorescu, numind-o pe Mite Kremnitz drept „odalisca acestuia”, iar faimosul cerc literar de la Bucuresti era etichetat „Haremul lui Jupiter sau Misterele unui cerc literar”. Si totusi, Titu Maiorescu a reusit sa separe omenescul de creatie si-n privinta Veronicai Micle, in ciuda purtarilor sale pamantesti, aceasta recunoscand, intr-o scrisoare din 31 august 1881 catre Eminescu: „?Mi-a zis dl Pompiliu ca dl Maiorescu mi-a laudat versurile lui, lucru care m-a multamit foarte mult, chiar am sa-i scriu dlui Maiorescu, am sa fac astfel ca dusmania noastra sa inceteze, caci m-am convins ca, in fond, Maiorescu nu mi-a voit nicicand raul pe care eu mi-l inchipuiam”.
