Datorita mortii mamei, o tanara sotie intra in depresie si se retrage din considerente foarte rationale si plauzibile (mereu retragerea pare plauzibila) in camera copilului, care de mult nu mai era bebelus.
„Dupa cativa ani petrecuti in camera copilului, revin in patul conjugal. Constat ca nu am noptiera mea. Doar el are un spatiu pe care sa-si puna cartile in curs de citire, paharul cu apa sau ochelarii. Laptopul lui, bineinteles, are propria masuta. El are biroul lui in dormitorul lor. Dormitorul lor, de fapt si de drept, se preschimbase in biroul lui. Constat brusc, de parca m-as fi retras de secole intr-un somn lung, ca a treia camera din apartamentul nostru e studioul, atelierul lui, tot al lui. Cele multele colectii ale lui erau expandate si expuse pe toti peretii, ai tuturor camerelor. Mai putin in camera copilului. Acolo se oprise cu ocupationismul.” (In paranteza fie spus, de acolo trebuia sa inceapa.) Peste tot era el, spune ea. El umplea golul lasat de ea, spune el. Intr-o miscare de revolta si de revendicare a spatiului personal, il ia pe sot la Ikeea, isi cumpara noptiera ei, masuta ei de laptop, pernele ei pentru canapeua din camera de zi. Devine prezenta in viata de aici si de …
