In constiinta colectiva, s-a imprimat o reprezentare a relatiei de iubire: doua jumatati de inimi unite reprezinta iubirea.
„Mi-am gasit jumatatea”, sau „ne completam reciproc”, sau „ne potrivim”, sau „suntem suflete pereche” sustin in cuvinte, dorinte si asteptari ceea ce toti subintelegem, fara sa ne indoim, ca un cuplu are o singura inima. Un singur creier? O singura pereche de ochi? O singura gura? a?? Un singur Eu?
Lucizi fiind, judecam starea fuzionala din indragostire ca o fantasma, sau cel putin ca o poveste frumoasa despre cuplu si sentimentele intense din relatia de iubire, sau mai critic ca o copilarie, o poveste de adormit copiii. Insa cand ne indragostim, logica are alte repere, lucrurile se vad cu alti ochi, pana si conceptia despre propriul sine se schimba. Imi vine in minte ceea ce dorea o doamna indragostita de la partenerul ei. Tanjea la o relatie asemanatoare cu cea a personajului mitic cu patru maini si 4 picioare care mergea rostogolindu-se. Oricat de fantasmatica era aceasta dorinta, era intens resimtita ca nevoie vitala, pentru ca reprezentarea cuplului, pentru ea, era despre doua fiinte contopite intr-una singura, doua universuri topite unul in altul. Cuplul ca un univers psihic pentru doua fiinte, unde se sterg limitele dintre eu si tu.
Dealtfel, aceasta reprezentare a „sufletelor pereche”, dar mai ales acest mod de a simti dragostea, sunt atat de vechi si atat de raspandite in diferite culturi stravechi, incat au intrat in bagajul „genetic” al inconstientului colectiv. Personajul mitic la care doamna facea referire este descris de Platon in „Banchetul” ca fiind un al treilea fel de om, pe langa genul feminin si genul masculin. O fiinta …
