Desi in primele zile ale razmeritei de acum o suta de ani din nordul Mol-dovei guvernantii conservatori nu s-au ingrijorat privind proportiile rascoalei, curand aveau sa intre in panica, pierzand puterea.
LA RASCRUCE – Soarta satelor razvratite, in dezbaterea Parlamentului
MUZEUL SATULUI
NEPASARE. Satenii revoltati la 1907 erau priviti de elitele politice doar ca niste razvratiti ce trebuiau „linistiti”
Desi in primele zile ale razmeritei din nordul Moldovei guvernantii conservatori nu s-au ingrijorat privind proportiile rascoalei, curand aveau sa intre in panica, pierzand puterea. Noul Cabinet liberal va „lua masuri”. Cu pretul a mii de tarani morti. Data de 8 februarie 1907 este considerata „prin conventie” ziua in care a inceput rascoala taraneasca din 1907, din cauza primelor incidente dintre tarani si arendasi, de la Flamanzi. Insa abia la inceputul lunii martie conflictul este luat in serios, o data cu atacarea orasului Botosani de catre taranii revoltati. Guvernantii nu au dat imediat importanta evenimentului, deoarece nu era prima data cand tarani nemultumiti de „invoielile agricole” se razvrateau inaintea campaniei de primavara. De obicei autoritatile judetene se deplasau in localitatea „problema”, mediind conflictul dintre ei si mosieri (ori arendasi). Asa s-a intamplat si in februarie 1907. Desi presa dezvaluia ca tot mai multe sate erau „in fierbere”, pana la 4 martie Parlamentul nu a dezbatut tema. SI-AU AMINTIT DE TARANI. La acel moment era evident ca guvernul conservator condus de Gheorghe Cantacuzino scapase situatia de sub control, asteptandu-se pozitia PNL. Dupa cativa ani de „lapsus”, parlamentarii liberali si-au adus brusc aminte de „talpa tarii”, acuzandu-i pe conservatori ca nu facusera nimic pentru satele Romaniei. Mai mult, deputatul Ionel Bratianu „si-a adus aminte” si de „exploatarea” taranilor practicata de arendasi, care provocase tulburarile din nordul Moldovei. Daca situatia „clanului” Fisher fusese pana atunci un subiect tabu in Parlament (desi avea in arenda suprafata aproximativa a doua judete), Ionel Bratianu „indrazneste” pentru prima data sa propuna dezbaterii chestiunea arendasilor. Colegii deputati nu s-au „inghesuit” sa extinda dezbaterea, insa, odata atins subiectul, devenea evident ca se intrevedeau miscari politice in urma revoltelor taranesti. Disputa privind situatia arendasilor s-a manifestat si in Senat, la initiativa lui D.A. Sturdza, presedintele PNL. Liderul liberal i-a acuzat direct pe conservatori de proasta guvernare, deoarece folosisera armata tarii pentru a-i apara pe arendasii „exploatatori” in judetele unde erau revolte. Dezbaterea s-a transformat curand intr-o cearta, deoarece primul-ministru Gheorghe Cantacuzino i-a acuzat pe liberali de ipocrizie, reprosandu-le ca nu luasera masuri contra trustului Fisher cat timp fusesera la guvernare (27 februarie 1901 – 4 ianuarie 1906). Conservatorii s-au aparat prin vocea senatorului Lahovary, care a sustinut ca in timpul guvernarii lor darile solicitate taranilor fusesera reduse, iar unele legi adoptate le imbunatatisera viata. Disputele politice au continuat si in zilele urmatoate la tribuna Parlamentului. Insa nu ameliorau cu nimic situatia „de pe teren”. La 9 martie rascoala cuprinsese deja Muntenia, prin revoltele taranilor din judetele Teleorman si Vlasca. Tensiunea din tara s-a extins si asupra parlamentarilor. Conservatorul Petre P. Carp a trecut la „lovituri sub centura” la adresa liberalilor. El respingea ideea conform careia chestiunea arendasilor ar fi provocat ridicarea taranimii. Situatia era veche, motiva el, iar taranii fusesera pana atunci „tinuti in frau”. Carp ii invinuia de declansarea rascoalei pe liberali, care „prin agitatiuni in jurul programului lor politic au dus pe tarani la razvratire”. Liderul conservator isi incheia discursul „bataios”, sustinand ca „in momentul de fata nu exista decat un singur mijloc: represiunea”. Acest final de discurs a fost intampinat cu aplauze „furtunoase” din tabara colegilor de partid. OFENSIVA DURILOR. Guvernul conservator se afla in acel moment la mare „cumpana” – rascoala se extindea si devenea din ce in ce mai brutala, iar liderii partidului devenisera nervosi, acuzandu-si adversarii politici de „conspiratie”. In aceste conditii, liberalii au pornit actiunea de recastigare a guvernarii, pierduta in ianuarie 1906. Desi pe fond aveau aceleasi „solutii” ca si conservatorii – represiunea – fruntasii PNL nu si-au exprimat public planurile, tatonand cercurile regale cu promisiuni de stopare a rascoalei. La 11 martie, Regele Carol I a prezidat sedinta de guvern (conservator inca), propunand solutii ministrilor pentru rezolvarea „chestiunii taranesti”. Cum politicienii convervatori erau si mari proprietari de pamant, nu puteau concepe faramitarea mosiilor prin improprietarirea taranilor, astfel ca medierea regala a intrat in impas. Primul-ministru Gheorghe Cantacuzino a „tras cu dintii” de mentinerea guvernarii sale, promitandu-i regelui ca va negocia cu liberalii formarea unui guvern de coalitie. Insa negocieri cu regele avea si presedintele liberal, D.A. Sturdza. Iar in seara aceleiasi zile de 11 martie s-a intrunit cu Carol I la Palatul regal, punand bazele unei noi guvernari liberale. A doua zi, 12 martie, Sturdza a anuntat ca va forma un nou guvern, compus din ministri-forte: Ionel Bratianu la Interne si generalul Alexandru Averescu la ministerul de Razboi. Bratianu a intrat imediat in legatura cu sefii judeteni ai partidului, carora le-a dispus sa preia de urgenta conducerea prefecturilor pentru a atenua efectele razmeritei. Nici generalul Averescu n-a intarziat cu masurile, prima dispozitie a sa vizand securitatea Bucurestiului, prin numirea generalilor Crainiceanu si Gheorghiu la conducerea operatiunilor de paza a barierelor Capitalei.
NEINCREDERE”Justitia? Judecatorii de pace si membrii tribunalelor de prima instanta, afara de prezidenti, sunt amovibili, ca si agentii si functionarii ordinari. In justitie poporul nu are incredere, ea are astfel autoritate, dar nu prestigiu; si intre aceasta justitie fara prestigiu si poporul sceptic, se rasfata formidabila clasa a avocatilor – cea mai prospera din Romania dupa a arendasilor mari”Ion Luca Caragiale1907
„SCOALA I-A STRICAT”. Conform procedurilor constitutionale, dupa numirea unui nou prim-ministru trebuiau organizate alegeri, in vederea stabilirii majoritatii parlamentare. Inainte de a-si incheia activitatea, Parlamentul ales in 1906 a avut o ultima sedinta pe 12 martie 1907, in vederea adoptarii unor masuri „exceptionale” cauzate de generalizarea revoltei taranesti. Gheorghe Cantacuzino s-a despartit cu greu de conducerea Cabinetului, amanand anuntul privind demisia sa din fruntea guvernului. Dupa ce aceasta „formalitate” s-a finalizat, parlamentarii s-au reunit in sedinta pentru a vedea „ce-i de facut”. Inainte de a dezbate masurile speciale, conservatorii n-au pierdut ocazia altei runde de acuzatii impotriva liberalilor „instigatori”. In capul listei se afla Spiru Haret, acuzat ca, prin actiunile sale de extindere a sistemului educational, i-a indemnat pe invatatorii satesti „la rele”, deoarece multi dintre acestia au pactizat cu taranii revoltati. Nu lipsit de „sageti” a fost si Ionel Bratianu, acuzat ca a destabilizat guvernarea conservatoare pentru a se impune pe scena publica alaturi de tinerii liberali din generatia sa. In cele din urma cele doua partide au „fraternizat”, manate de dorinta de restabilire a ordinii. Presa de stanga relata ca n-au lipsit nici imbratisarile intre fostii inamici politici. Ba chiar au curs si lacrimi pentru „salvarea tarii”! Liberalii n-au prelungit mult asemenea slabiciuni sentimentale. Prin vocea noului prim-ministru, D.A. Sturdza, au anuntat ca era nevoie de adoptarea unor legi speciale. El justifica masura si extern, deoarece primise de la reprezentanta diplomatica a Romaniei de la Viena informatii ca in Capitala Austro-Ungariei se vorbeste despre o interventie la sud de Carpati, cauzata de revoltele taranesti. Tonul grav al anuntului i-a determinat pe toti sa accepte propunerea adoptarii unei legi speciale privind starea de asediu. Era pentru prima data, dupa 1864, cand statul roman apela la asemenea act normativ. In timpul lui Cuza masura fusese luata pe fondul „miscarilor politice” impotriva domnitorului, insa prin Constitutia din 1866 legea devenea nula. Nici in timpul razboiului de independenta din 1877-1878 legea starii de asediu nu fusese luata in discutie (desi era razboi). Dupa votarea in plen a legii, Parlamentul si-a incheiat mandatul, cu anuntarea alegerilor pentru luna septembrie. Incepand din 13 martie 1907, guvernul liberal condus de D. A. Sturdza si-a intrat in atributii, avand „mandat” de la rege si fostul Parlament sa „rezolve” problema rascoalei taranesti.
„TEORETICIENI DE BERARIE”
Cel mai inversunat critic al discursurilor „patriotarde” facute de politicienii conservatori si liberali in timpul rascoalei a fost Ion Luca Caragiale. In primavara anului 1907 el se afla la Berlin, dar cunostea evolutia evenimentelor din presa internationala. Scrie astfel o serie de trei articole, in care analizeaza critic politicienii romani ai timpului sau. Aparute sub titlul „1907 din primavara pana in toamna”, articolele vor face „furori” in epoca, afirmatiile scriitorului fiind preluate si de comunisti dupa venirea lor la putere. „Istoricii oficiali” ai partidului l-au „utilizat” pe Caragiale doar din punctele de vedere care le-au convenit. Astfel, pasajele in care taranii erau criticati pentru modul brutal in care alesesera „sa-si faca dreptate” au fost „uitate”, fiind folosite doar frazele cu accente critice la adresa politicienilor: „Cele doua asa-numite partide istorice, scrie Caragiale, care alterneaza la putere nu sunt, in realitate, decat doua mari factiuni, avand fiecare nu partizani, ci clientela. Aceasta clientela este pleava incapabila de munca sau neavand ce munci: negustori si precupeti din mahalale, scapatati; mici primejdiosi agitatori ai satelor si imprejurimilor oraselor; agenti electorali batausi; productul imoral al scoalelor de toate gradele, intelectuali semiculti, avocati si avocatei, profesori, dascali si dascalasi, popi liber-cugetatori …
