De ajuns ar fi si aceasta pentru a va face sa tineti fara teama randuielile religioase; exista insa, in invatatura crestina si multe alte locuri care ne invata sa nu ne luam dupa lume si dupa obiceiurile ei nu puteti sluji la doi domni – si lumii, si lui Dumnezeu; cine va voi sa fie prieten cu lumea se face vrajmas lui Dumnezeu (Iac. 4,4) – cu lumea, adica cu obiceiurile lumesti care nu se potrivesc cu cele religioase.
Din pacate, pe acestea societatea „nu le considera normale. Si atunci, ce este de facut? Mantuitoare este pecetea crucii si a numelui lui Hristos: vezi cum se straduie vrajmasul sa atinga scopul sau atotpierzator, punand pecetea celui potrivnic pe frunte si pe mana dreapta? Iata ce scrie Sfantul Efrem Sirul despre aceasta: „Si va pune pecetea sa, spurcatul acesta, nu pe un madular oarecare al trupului, ci pe mana dreapta; asijderea si pe frunte va pune insemnul cel paganesc, ca omul sa nu-si poata face cu mana dreapta semnul lui Hristos, Mantuitorul nostru, si sa nu poata insemna pe fruntea sa numele cel sfant si infricosat al Domnului si slavita si infricosata cruce a Mantuitorului, deoarece stie nenorocitul ca daca va fi insemnata asupra cuiva crucea Domnului strica toata puterea lui. Tocmai de aceea va pune pecetea sa pe mana dreapta a omului, fiindca aceasta pecetluieste cu semnul crucii toate madularele noastre, iar fruntea poarta in varful sau semnul Mantuitorul, asa cum sfesnicul poarta faclia”.
Dar cum pune vrajmasul pecetea pe frunte si pe mana dreapta? Nu altminteri decat varand treptat in obiceiurile lumesti mestesugirile sale; pe deasupra, se ascunde pe sine si faptele sale cu viclenie, insuflandu-le oamenilor ca diavolul nu exista. Ce sa faci, deci, in asemenea situatii? Dupa parerea mea, sa urmezi Sfintei Scripturi, neluandu-te dupa lume, de care te-ai si departat in multe privinte, si sa nu te temi de batjocuri.
Extras din „Sfaturi pentru mireni” – Sf. Macarie de la Optina, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, pag. 35-36
Trecem zilnic in drumul nostru macar pe langa o biserica. Daca suntem grabiti si nu putem intra sa ne inchinam, ori daca ne aflam intr-un mijloc de transport, ne facem doar semnul crucii si trecem mai departe. Privirile sau chiar cuvintele unora din jurul nostru ne pot face sa ne simtim inconfortabil in aceasta situatie. Nu trebuie sa uitam insa ca, facand semnul crucii, ne marturisim credinta si suntem mai aproape de Dumnezeu.
Toate randuielile liturgice si toate rugaciunile incep si se termina in biserica ortodoxa cu semnul crucii. Despre acest gest, Sfantul Chiril din Ierusalim spunea: „Sa nu ne rusinam a marturisi pe cel rastignit”.
Cand ducem degetele mainii drepte la frunte, trebuie sa stim ca, prin aceasta, noi il rugam pe Dumnezeu sa lumineze mintea si cugetarea noastra, fagaduindu-ne sa cugetam pururea la El. Cand de la frunte pogoram mana la piept, prin aceasta aratam ca suntem gata sa iubim pe Dumnezeu din toata inima noastra. Iar cand atingem umerii, inchinam lui Dumnezeu toate puterile noastre sufletesti si trupesti si-L rugam sa ne dea putere si dorinta de a-L sluji si a-I placea Lui.
Semnul Sfintei Cruci ne aduce aminte de tot ceea ce Dumnezeu a facut pentru noi si, totodata, de tot ceea ce noi insine trebuie sa facem pentru El.
Cand intervine, insa, o stare de nelamurire sau de jena, este bine sa ascultam de cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur: el spunea ca a nu face semnul Sfintei Cruci corect si cum se cuvine este „osteneala in desert, caci numai dracii se bucura de ingamfarea aceea”. Astfel, potrivit celor lasate de la Sfintii Parinti, si nu numai, sunt trei situatii clare in care nu trebuie sa folosim semnul crucii: pentru a convinge de adevarul unei afirmatii neimportante; pentru a castiga binecuvantarea lui Dumnezeu pentru un lucru rau; pentru a intari rugaciunea sau pentru lucruri de nimic, care nu aduc un folos duhovnicesc, ci numai castig lumesc, cum ar fi jocurile de noroc.
Sau, cum spunea fostul mitropolit al Ardealului, Antonie Plamadeala: „Un ortodox isi afirma identitatea facandu-si semnul crucii”.
Cand este bine sa ne facem cruce
Credinciosul este sfatuit sa recurga la acest gest atunci cand trece prin fata unei biserici, cand aude clopotele, cand trece pe langa un cortegiu funerar, cand tuna si fulgera, cand ploua cu grindina, cand il prinde bezna undeva si e gata sa se rataceasca, cand ii spune cineva o veste care il zguduie, cand i se vorbeste de nenorocirea cuiva, cand se asaza la masa, cand se scoala de la masa, cand incepe lucrul, cand pleaca intr-o calatorie. De ce ar face toate astea? Foarte simplu. Cand trece pe langa o biserica, credinciosul se inchina ca sa dea marturie de credinta. Isi afirma credinta. Desi acest lucru nu e scris in vreo randuiala, omul cu credinta face asta deoarece e normal sa iti faci cruce atunci cand treci pe langa locul in care stii ca „locuieste” Dumnezeu.
Insemnarea cu semnul crucii este, de altfel, o deprindere crestineasca foarte veche, chiar din timpul Sfintilor Apostoli. „La fiecare pas si la fiecare fapta ne insemnam cu semnul Sfintei Cruci” (Tertulian, De corona, c. 3, Migne, P.L., II, col. 99).
De asemenea, crucea nu lipseste niciodata de pe varful turlelor bisericilor si al clopotnitelor, iar in cimitire, cei raposati asteapta invierea mortilor sub ocrotirea sfintei cruci. Vasele si odajdiile sfintite ale bisericilor sunt impodobite cu cruci, multe biserici sunt zidite in chipul crucii, iar cartile bisericesti sunt pline de cantari in cinstea Sfintei Cruci.
Ce ne invata Sfintii Parinti despre semnul crucii
Crucea ocroteste de relele trupesti. Semnul crucii a crutat de nimicire pe cei intai nascuti ai Israelului, fiindca semnul facut pe stalpii si pe pragurile usilor, pe langa …
