de Marian SULTĂNOIU Publicat la: 05.06.2014 10:10 Ultima actualizare: 05.06.2014 11:30
Dupa o campanie sustinuta, care urmarea sa puna presiune pe Traian Basescu pentru a-l determina sa-i gratieze pe Gigi Becali si pe Gica Popescu, presedintele a semnat, marti, 3 iunie 2014, un decret de gratiere. Este vorba insa de o femeie de 38 de ani, din satul Valea Rosie, Calarasi, mama a cinci copii, condamnata la doi ani si sase luni de inchisoare pentru „furtul calificat” a 25 fire de lalele din spatiul public. Gandul s-a deplasat, ieri, in satul calarasan pentru a afla, direct de la sursa, cum a trait femeia acest moment si ce a determinat-o, in urma cu cinci ani, sa intre in randul „pradalnicilor” care au pus tara pe butuci.
Satul Valea Rosie este parte a comunei Mitreni, situata in sudul judetului Calarasi, intre Curcani si Oltenita. Peste 2000 de suflete, adulti si copii, locuiesc in asezarea sus-numita, unii in case aratoase de caramida, cu lemn lacuit si „geam-termopan”, altii, intre ziduri darapanate de case vechi ori noi si neterminate, unele fara usi, altele fara ferestre.
Angela Lican, femeia gratiata, marti, de Basescu, sta pe „a cincea strada de la biserica, pe partea stanga”, dupa cum ne-ndruma un satean proptit intr-un arac lung, infipt in coasta unei perechi de capre. „Da” o gasiti sigur, ca-s acolo numai masini de la teveuri”.
Femeia in bleu
Demaram in tromba, ca sa mai prindem un loc la coada, o luam la vale, ne facem cruci in poarta bisericii, si numaram in cor: „una, doua, trei. ..”. La a cincea strada, facem stanga, intram pe o ulita pietruita si urcam printre alte cateva perechi de capre curioase si vreo patru caini adormiti.
Garduri stirbe, de-o parte si de alta a strazii, cateva femei pe la porti, animatie, o carciuma-bar asediata de un grup de vreo 10-15 sateni de ambe sexe, care analizeaza „piata penitenciara” la zi, „gestul” lui Basescu, lipsa locurilor de munca, viata, in general. Vizavi, singura masina din meleag – reporterii de la B1 tv.
Pe strada asta locuiesc, in majoritate, tigani – carora le-as fi spus romi, daca nu m-ar fi-njurat unul, intr-o zi, de toata familia mea, pentru ca nu i-am „zas” pe numele lui adevarat, de „tagan”.
Ne interesam de femeie si aflam ca e in bar. „Cum arata?”. „E-ntr-o bluza bleu”.
Intalnirea
Barul, ca toate barurile. Intr-o parte sticle, in cealalta mese scunde, semiobscuritate, miros greu de pamant ud, bazait de muste, muste, pustiu.
In dreapta, langa o masa, cu spatele la intrare, Angela – o femeie scunda, de 38 de ani, oarecum blonda – mai mult satena -, si cu un tatuaj nedeslusit pe antebrat, sta asezata pe un scaun si vorbeste cu Marian, barbatul sau. Asteapta sa intre in direct la stirile de pranz ale unei televiziuni.
O rog ca, dupa ce termina, sa vorbim. Accepta amabil, desi i se citeste oboseala si incordarea in arcurile cearcanelor. „Sun foarte obosita. N-am inchis un ochi de azi-noapte, de cand am ajuns. Va inteleg, sa stiti, si pe dumneavoastra ca vreti sa aflati situatia mea, si va multumesc…”.
Poiana lui Iocan
Intre timp, ne amestecam in aglomeratia din fata baralui, tot mai consistenta. In majoritate, asistenta e formata din tigani. Oamenii sunt respectuosi si amabili, isi spun pasul ordonat, asteptandu-si randul la cuvant. Vocile curg, una dupa alta, fara sa se amestece, fara sa se incalece. „Am fost si suprinsi si bucurosi ca s-a-ntors Angelica. Ce a facut dom”le, ca sa-i dea trei ani de puscarie, ca altii au furat miliarde. Sigur ca, de furat a furat si ea, adevarul asta e. Da” pentru niste flori, sa-i dai trei ani, cand avea sase copii acasa?!”. „Si daca a furat flori, bre, a furat ca sa faca un ban, sa aduca paine la copiii astia. Barbat-su, Marian, muncea si el cu ziua, cum apuca, da” cati bani iei?!”. „Iei pe dracu”… Din ce sa traim daca nimeni nu mai face nimic, nu mai cosntruieste. Nu mai e loc de munca. Pai, sa-ti dau un exemplu! Nu ca-mi place Tariceanu, da”, pe timpu lui, venea aci jos, in vale, pe sosea, pe unde ati urcat dumneavoastra, masini una dupa alta, sa ne ia la munca. Acuma, una nu mai trece; nimic! Dracu ne-a luat!”
Oamenii sunt nemultumiti, pentru ca, spun ei, statul e inexistent; nimeni nu le-ntinde o mana de ajutor. „Traim din alocatiile copiilor si niste ajutoare sociale. Cat sa rezistam? Tentatia de a fura e mare cand nu mai poti. Pe noi, statu” ne condamna, inainte sa punem mana…”.
„Basescu e cu noi”
„Uite, eu te-ntreb asa pe mata, ca ai citit o carte – de Basescu ce parere ai?”, ma abordeaza politic Ghiocel, un tanar pana in 20 de ani, imbracat intr-o bluza neagra si tuns ingrijit, apoi continua fara sa astepte raspuns. „Asculta, bre! Noi il apreciem, si stii de ce?! Pentru ca a mai facut ordine. Si nu ca i-a dat drumu lu” Angelica, da” asa, ca a mai bagat din rechini la puscarie. Pai, se compara cat au furat ei cu ce-a furat femeia asta?! Nu se compara. Si daca nu era Basescu, un singur mahar nu intra la puscarie… Numai amarata asta, si nici vorba s-o fi eliberat altu”, ca ala l-ar fi eliberat pe Becali si pe Popescu si p-ailalti. Nu asa?!”, si raspunde tot el. „Asa e!”.
„Asa e!”, se baga Marius la reverb, si el tanar, dar mai copt, la fel de ingrijit. „Nu vedeti ca pentru noi nu mai face nimeni nimic. Si, la o adica, ei au furat toata tara, de la Iliescu-ncoace; si la puscarie intram tot noi; numai noi, astia fraierii…”.
Acasa la Angela Lican
Cand isi termina treaba la stiri, Angelica se tine de cuvant si ne invita la ea acasa. „Eu stau acolo, unde nu e gard. Da” alta e la noi in curte, nu ne-mpinge nimeni la o parte”.
Intram printre niste stalpi de fier, pregatiti pentru gard. Casa e relativ noua, „la rosu”, cum s-ar spune, adica la gri, tencuita doar, cu tocarie fixata cu spuma poliuretanica si cu capriorii la vedere. Mai in spate, alta camera, cu ferestre oarbe, fara giurgiuvele, prin care se vad, inauntru, doua gramezi de haine.
In fata, casa are un antreu – in care e aragazul vechi, cu butelie – si doua incaperi mici. In prima, un pat pe care s-au inghesuit toti ai casei: Angela, Marian si cei cinci copii ai lor, doua fete si trei baieti, cu varste intre trei si 19 ani. Peretii sunt varuiti, si ei, tot bleu, ca bluza femeii. Din prima incapere intri in cea de-a doua, in camera” de la strada, „casa mare”, cum ar veni, printr-o usa alba, tot din termopan.
Scena pare decupata dintr-un film de Kusturica. „N-am scaune, n-am masa, n-am curent electric!” spune Angela, asa ca iesim in curte. Cei doi soti se aseaza pe prag si Angela Lican incepe sa povesteasca, aproape neutru, ca si cand n-ar fi fost vorba desprea ea, despre viata ei.
„In 2009, prin mai, m-am dus la BIG-Berceni, cu niste urzici. Pana sa le vand, au venit Politia Comunitara si mi le-a luat. Nu mai aveam bani nici sa ma-ntorc acasa. Fortata de situatie, am furat florile alea. In mintea mea era sa le vand. 25 de lalele. Macar de masina sa am bani, si de paine. N-am facut bine ca le-am luat, da” eram disperata. M-au gasit politistii iar, m-au luat la sectie, au facut proces verbal si, pe urma, dosar penal. Nu prea am dat importanta, ca nu-mi venea sa cred. Si anu” trecut, pe 28 mai, Tribunalu” a dat decizie definitiva: doi ani si sase luni cu executare. M-au retinut, pe 7 iulie, la Politia din Oltenita, cand m-am dus sa-mi fac buletin. M-a chemat Bodarlau Valentin la el in birou si de acolo m-au luat, m-au dus la doctor si, pe urma, la puscarie. Stai, domne, ca am o fetita de cinci saptamani, ca alaptez, nimic! Pe urma m-au dus la Targsor. Am cerut o amanare, n-a interesat pe nimeni. Dupa patru luni, …
