Copilul abia daca misca din manute. Cel mai adesea sta in bratele mamei. Asa s-a obisnuit sa doarma. Zi si noapte, cu capul sprijinit de mana mamei. Femeia de 31 de ani nici nu mai simte amorteala mainii. Il tine mereu strans la pieptul sau, ii saruta fruntea mereu si-i vorbeste necontenit, fericita cand baiatul scoate un scancet sau un suras. Mama a inteles, de mult timp, ca pentru fiul sau orice gest facut este o lupta castigata cu boala.
Baiatul de 4 ani si 8 luni sufera de tetrapareza spastica si de epilepsie. Asa se explica ca mai tot timpul il intalnesti pe copilul cu ochi albastri si par blond prin spitale, cu mama la capataiul sau. Pe la clinici au umblat inca de cand s-a nascut. La nastere, medicii de la Maternitatea Ploiesti nu i-au spus nimic. Mama a fost cea care a observat ca cel mic nu putea sa isi tina capul, mainile ii erau moi, pe langa corp, nu isi coordona miscarile, nu ii recunoastea pe partintii sai. Ingrijorarea femeii s-a tradus, dupa analizele efectuate la Spitalul Victor Gomoiu din Capitala, intr-un diagnostic care i-a ingenuncheat.
„Nu stiam nimic despre boala, ne intrebam cum sa procedam ca sa-i redam sansa de a fi si el un copil ca toti ceilalti. Cu timpul am invatat. Ba chiar am reusit sa capat si eu cunostintele necesare lucrului acasa cu cel mic. O singura zi daca nu exersam, se cunoaste. Din cauza crizelor numeroase de epilepsie, George nu reuseste sa acumuleze foarte mult. Toate aceste crize il slabesc si il dau inapoi, il fac sa regreseze. Stam insa mereu cu gandul la Dumnezeu. Fiecare are o cruce de dus, si noi ne-o ducem pe-a noastra.”
Florentina Costea suspina des atunci cand vorbeste. De cand l-a nascut pe George, un val de tristete i s-a asezat pe fata. Nu isi pierde insa increderea in Dumnezeu. Ii mul?tumeste Celui de Sus ca ea si sotul sau pot lupta pentru copilul lor, ca sunt sanatosi, ca barbatul sau are un serviciu stabil, desi castiga doar mi?nimul pe economie. O fundatie, o data la patru luni, se milostiveste si o ajuta cu tratament si cu bani pentru recuperarea baiatului. Pentru ea, orice ajutor este ca o mana cereasca. A invatat sa nu mai dispere.
Ci doar sa se roage. Si sa isi ia copilul in brate, de fiecare data cand reuseste sa faca rost de oaresce bani, si sa mearga la Sibiu, acolo unde a vazut ca recupe?rarea i-a adus multe bucurii copilului si lor, parintilor. „Daca in trecut nici nu ne recunostea, acum ne zambeste si intinde manuta. Mai avem mult de lucru, in sensul ca mananca pasat, nu sta in fund, colona risca sa i se deformeze, dar luptam si speram”, spune femeia cu lacrimi in voce.
In salonul din Spitalul Victor Gomoiu, unde este internat Gabriel, e liniste multa. Doar mama ce mai susoteste la urechea celui mic, caci zice ea, „mereu trebuie …
