Biserica Ortodoxă Română la vreme de molimă. Inventar de etapă – Opinii

Una dintre prezenţele constante ȋn mass-media şi în discursul public, ȋn perioada crizei C19, a fost Biserica Ortodoxă Română. Pentru ȋnceput, o ȋntrebare simplă: de ce ne preocupă totuşi atât de mult această biserică, (ȋncă) majoritară ȋn România şi nu alte biserici şi culte religoase? Care ar fi cauzele profunde ale supra-expunerii mediatice de care pomeneam mai sus? Am urmărit cu multă atenţie presa occidentală de limbă franceză şi engleză, disponibilă on-line, ȋn această perioadă dificilă. Subiectele legate de religie şi viaţă religioasă ȋn condiţii de carantină, pe lângă faptul că sunt tratate cu prudenţă, sobrietate şi profesionalism de către redactori specializaţi, sunt mai degrabă marginale ȋn peisajul jurnalistic al momentului. Care să fie deci explicaţia ȋn cazul nostru? Putem vorbi de o “excepţie” românească, ȋncă una? Ce este sigur este faptul că tot ceea ce s-a ȋntâmplat şi continuă să se ȋntâmple este legat de o serie de determinanţi istorici, culturali, economici pe care vom ȋncerca să-i inventariem mai jos.

La o primă vedere, superficială, s-ar putea spune că România nu are nivelul de secularizare din Occident; religia şi practica religioasă, cel puţin la nivel declarativ, de sondaj de opinie, are ȋncă procente impresionante, cu toate că ȋncrederea ȋn BOR, ca instituţie, s-a prăbuşit faţă de anii de după Revoluţie. Dar ce este oare mai volatil, mai dificil de cuantificat decât ȋncrederea? O celebră vorbă de duh atribuită poetului Louis Aragon spune că nu există de fapt dragoste, există doar dovezi ale acesteia. Ar fi putut spune la fel de bine nu există “ȋncredere”, există doar probe, fapte ale acesteia. Transpusă ȋn domeniul religios, “dovezile” cele mai palpabile ale apartenenţei reale ar fi frecventarea săptămânală a slujbelor (serviciul liturgic), unul dintre rarii indicatori fiabili şi măsurabili ai practicii religioase. Dar aici cifrele nu mint şi sunt sensibil egale, poate chiar mai mici decât cele din ţările occidentale, oscilând ȋn jurul a 10-11% din populaţie. Veşnica problemă a sondajelor cu teme religioase: ȋntrebaţi dacă există Dumnezeu şi veţi fi surprinşi de numărul de răspunsuri pozitive. Întrebaţi dacă există viaţă după moarte şi ce se ȋntâmplă cu “sufletul” (ȋn cazul ȋn care avem unul) după moarte, abia atunci ȋncepe distracţia, românii par a fi pierduţi ȋn depărtări albastre.

Revenind, una dintre explicaţiile supra-expunerii religioase din perioada crizei este legată de caracterul popular al religiozităţii din România. Ortodoxia a fost dintotdeauna ȋnconjurată de o multitudine de practici informale, nedomesticite din punct de vedere canonic şi ritual, extrem de libere şi de creative. Religiozitate populară, cu alte cuvinte. La un alt nivel, activitatea, stilul de viaţă, biografiile episcopilor şi patriarhilor au fost mereu un subiect de predilecţie pentru mass-media – afirm acest lucru ȋn deplină cunoştiinţă de cauză, ca o persoană care a cercetat ȋn detaliu viaţa religioasă dintre cele două războaie mondială. Astăzi, ceea ce a mai rămas din presă, plus majoritatea mijloacelor de comunicare, s-au mutat ȋn on-line. La fel şi religiozitatea populară, plină de emoţie, dar şi de volatilitate, ȋncurajată de goana după click a noilor media. Virtualul ȋi prieşte de minune. Orice ştire ȋn cheie polemică legată de BOR, Patriarh, Episcopi, de la vlădică până la opincă, face ratinguri uriaşe, atrage şi dezbină, concomitent. Publicul “consumă” avid subiecte religioase pentru că dincolo de banalizarea scandalului şi a can-can-ului, Biserica şi religia, ȋn general, continuă să fie un rezervor de semnificaţii, care ȋncă mai vorbeşte profunzimilor noastre, spaimelor şi speranţelor, chiar dacă uzura continuă produsă de mass-media continuă să sape fundamentele ȋncrederii ȋn instituţia ca atare şi oamenii săi.

În fine, un alt aspect al problemei, ceva mai delicat şi mai puţin “inocent”, ȋndrăznesc să spun: religia ortodoxă este obiectul, materia primă pentru o nebuloasă greu de definit de ONG, Fundaţii, Asociaţii mai mult sau mai puţin “civice”, trusturi de presă care au un program deschis şi asumat anticlerical şi secularizant. Pentru acestea, ȋntre democraţia de tip occidental şi atitudinea tradiţională promovată de religie nu există posibilităţi de coabitare, un alt semn al modernităţii religioase şi un subiect asupra căruia nu voi insista prea mult. Dar care ar merita dezbătut ȋntr-o bună zi mai pe larg, din cauza importanţei politice şi geo-politice ȋncapsulate ȋn el.

De ce a suscitat Biserica atât de multe controverse ȋn timpul crizei? Sau poate ar trebui să nuanţez, de ce practica religioasă ortodoxă, cu specificităţile sale, a ridicat atât de multe ȋntrebări, dezbateri, controverse? Din capul locului trebuie precizat că s-au confruntat două concepţii radical diferite de abordare a crizei. Una raţională, modernă, bazată pe ȋncrederea ȋn ştiinţă şi avansul medicinei. O alta religioasă, care nu exclude aportul ştiinţei, dar baza ei de greutate nu este raţională, ci mistică, sufletească. Nu vine din această lume, oricât ar părea de artificială sau forţată această afirmaţie pentru unii dintre cititorii acestui text. Într-un cuvânt, am asistat la cea mai evidentă şi directă confruntare din ultimii ani dintre adepţii raţionalităţii ştiinţifice şi susţinătorii religiei. De la Max Weber citire, concomitent tatăl şi mama sociologiei religiei, ştim că modernitatea este un proces de răspândire treptată a raţiunii ştiinţifice şi tehnice, care ȋn cele din urmă decredibilizează şi aruncă ȋn derizoriu orice formă de acţiune, de gândire şi acţiune justificată religios. Acest proces oricum era ȋn desfăşurare de ceva vreme, doar că apariţia crizei l-a accelerat şi trecut ȋn modul turbo. Interesant de reflectat este felul cum regimul comunist, unul declarat ateu şi anticlerical, nu a reuşit să-şi impună punctul de vedere modernizator, de eradicare a factorului religios din societate, pe când capitalismul post-2000, da, aproape a reuşit – dar aceasta este deja o altă discuţie, poate voi reveni la ea ȋntr-o bună zi. Manualele şi ora de religie, simbolurile religioase ȋn şcoli, momentul Colectiv, Referendumul zis “pentru familie” sunt tot atâtea crize ale modernităţii, secularizare care până acum a avansat ȋn salturi, pentru a ajunge acum la un alt regim de secularizare, ȋn sensul permanentizării şi acutizării acestuia, cel puţin la nivelul criticii continue, permanente a clerului ortodox.

Dintr-un alt unghi, o posibilă explicaţie poate veni de la antropologia gestului religios, explicaţie legată de comportamentul cotidian al credincioşilor. Spre deosebire de alte confesiuni creştine, ortodoxia are un raport mult mai intim şi direct cu sacrul şi cu simbolurile ȋn care este ȋnmagazinat acesta. Ce este “sacrul”? Cea mai scurtă definiţie posibilă: tot ceea ce nu aparţine sferei ”profanului”. Dar ce este “profanul”? Tot ceea ce nu este sacru, un cerc vicios care ȋn fond nu este vicios. Sacrul se concentrează ȋn relicve (moaşte), icoane, spaţiul din interiorul Bisericii, chiar şi ȋn veşmintele preoţilor. Da, de secole icoanele se ating şi se sărută, chiar şi pe timp de molimă, da, de secole ȋmpărtăşania se acordă colectiv, cu aceeaşi linguriţă. Sacrul este la rândul său “contaminant” şi impune o bună utilizare. Dezbaterea legată de oportunitatea folosirii uneia sau mai multe astfel de “instrumente” de transfer sacral nu este nouă, a făcut să curgă de-a lungul vremii râuri de cerneală cu argumente pro şi contra. Ceea ce este ȋnsă cu totul nou ȋn această criză este preocuparea igienică şi raţională cu privire la caracterul posibil contaminant al gestului ȋn sine, adică maxima lui de-sacralizare. În linguriţa de ȋmpărtăşanie se ȋntâlnesc acum două lumi diferite, două căi de a aborda realitatea imediată. Pe de o parte, reprezentanţii Bisericii sunt inflexibili asupra acestei ultime redute şi nu pot fi altfel, ţinând cont de faptul că aici este vorba de una dintre cele mai mari “taine” ale religiei creştine – ȋn limbaj profan se poate citi şi regulă, ordine, rânduială. Pe de altă parte, atleţii secularizării şi ai acţiunii anti-clericale (cei care dau doavdă ȋn acţiunile lor o energie demnă de o conversiune religioasă “inversă” – dar asta-i deja o altă poveste) jubilează: au acum dovada supremă, legată de “nepăsarea” Bisericii, de rolul nociv al acesteia ȋn gestiunea globală a crizei.

Dincolo de toate acestea, ambele părţi uită sau nu vor să aducă ȋn discuţie un aspect interesant, statistic: chiar şi ȋn vremuri normale, puţini, prea puţini credincioşi adulţi se ȋmpărtăşesc. Împărtăşania este apanajul copiilor (ca “medicament” şi gest apotropaic-protector), bătrânilor şi virtuoşilor (cinul monahal şi cei foarte practicanţi, pentru mă exprima astfel, mi-e greu să le găsesc un nume exact). Nu afirm că este o falsă problemă din punct de vedere epidemiologic, doar ȋncerc să sugerez că asistăm la o maximă abstractizare a potenţialului contaminant, realitatea de pe teren fiind cu totul alta. Miza disputei pe tema ȋmpărtăşaniei este subtilă, legată de viteza şi de avansul secularizării. După cum remarca Claude-Levy Strauss ȋncă din anii 1950, semnificaţia sacrului ȋn modernitate este că el furnizează sens şi semnificaţie şi lumii profane, fie şi prin frontierele simbolice pe care le construieşte. Acum, prin contestare violentă, cu argumente ştiinţifice, sacrul nemafiind sacru, ci o “banală” sursă de contaminare ca oricare alta, frontiera dintre două lumi a devenit mobilă, relativă. Nimic nu mai este sacru ȋn sine, totul a devenit inteligibil şi predictibil cu mijloace raţionale. Modernitatea a ȋnvins.

Ca un fel de concluzie parţială pentru cele sugerate mai sus, asistăm la o insolită, extraordinară mutaţie de sens. În crize majore de felul celei care o traversăm, Biserica era invocată, adulată, chemată să ajute, “spiritualul” fiind la fel de important ca şi “materialul” aruncat ȋn luptă. Acum, din soluţie, Biserica şi principiile religioase pe care le reprezintă, au devenit una dintre cauzele crizei. Ca şi cum societatea ȋntreagă a intrat ȋn faimoasa logică a “ţapului ispăşitor” pentru greşelile de natură culturală, socială, economică. Nemaivorbind de contestarea violentă a faimoasei “simfonii ortodoxe” care stă la baza convieţuirii Bisericii cu Statul. Este vorba de un subiect pe care l-am dezvoltat ȋn studiul dedicat secularizării pe care l-am scris ȋmpreună cu regretatul profesor Vintilă Mihăilescu din volumul De ce este România astfel? (Polirom, 2017). Tânăra generaţie laborioasă, mediul multinaţionalelor şi al ONG-urilor, creativii, artiştii mai mult sau mai puţin liber profesionişti – nu mai insist, vă imaginaţi de cine este vorba, chiar dacă nu ȋndrăznesc să marchez aici semnul iconic #rezist) este complet nemulţumită de asocierea tacită, pe care ei o văd ca pe o tăcere vinovată, dintre Biserică şi o clasă politică deficitară. Spre deosebire de aceasta din urmă, Biserica este mai uşor “identificabilă” şi criticabilă, chiar şi pe timp de criză. Nu mai insist, repet, am dezvoltat pe larg ȋn studiul citat mai sus.

Reacţia Bisericii

Reacţia Bisericii a fost una foarte “modernă” şi ȋn acelaşi timp, foarte tradiţională, a dat dovadă de o capacitate de adaptare la care, sincer, eu unul nu mă aşteptam. Când spun adaptare, mă gândesc la viteza cu care slujbele au trecut ȋn mediul on-line. De la episcopi la preoţi de ţară, serviciul liturgic a continuat. Interesant este că el s-a produs chiar şi acolo unde vârsta mai ȋnaintată a slujitorilor altarului te-ar fi făcut să crezi că faimoasa “fractură digitală” dintre generaţii ȋşi va arăta puterea şi importanţa, dar nu, lucrurile au evoluat surprinzător. Ceea ce a verificat şi ȋn cazul românesc ipoteza “modernităţilor multiple” avansată de Shmuel Eisenstadt, ȋn sensul că poţi fi foarte “modern” şi tradiţional, ȋn acelaşi timp, nu există o incompatibilitate funciară. Revenind la serviciul liturgic, odată ce ieşirea din carantină a avut loc, acesta a trecut ȋn afara spaţiului sacru al bisericii. Consecinţe imediate: o vizibilitate extraordinară a gestului liturgic şi a preoţilor. O supra-expunere ȋn spaţiul public, mai ales ȋn marile oraşe. La biserica din cartierul bucureştean unde locuiesc, meritau să fie văzute feţele trecătorilor care contemplau din tramvai sau autobuz slujbele ȋn aer liber, gama de expresii fiind de o uluitoare varietate, de la admiraţie amestecată cu empatie, la cel mai profund dispreţ. Revenirea ȋn spaţiul public a ȋnsemnat şi o reinventare a relaţiei cler-credincioşi, mai simplă, mai directă, un plus de comunicare directă inspirată parcă din primele veacurilor ale creştinismului, mai puţin sofisticată. Este ȋnsă prea devreme pentru a şti dacă această nou stil de participare liturgică va lăsa urme vizibile ȋn consolidarea ȋncrederii reciproce dintre Biserică şi credincioşi. Sau cum resimt preoţii acestă schimbare profundă.

Tot legat de spaţiul public, am asistat la o altă premieră absolută ȋn istoria ortodoxiei româneşti: plimbarea moaştelor ȋn viteză, pe străzile pustii ale marilor oraşe, acţiune derulată la scară naţională. Imaginea camionetelor descoperite, echipate cu icoană, plus raclă de sfinţi va rămâne, ȋn opinia mea, una dintre cele mai reprezentative ale pandemiei. O inflaţie de moaşte, ceva nemaivăzut ȋn istoria modernă a ţării. Atenţie, gestul ȋn sine nu este nou: “scoaterea” sau “arătarea” moaştelor de sfinţi ȋn timpul marilor crize provocate de molimă sau de secetă nu este o practică nouă. Scopul este unul purificator, legat de terapeutica sacrului. Pentru societăţile tradiţionale de altădată (atenţie, nu am scris “credincioase”, nici “superstiţioase”), moaştele sfinţilor plimbate ȋn procesiune jucau rolul lămpii cu ultraviolete din spitale ȋn procesul combaterii răului. Mă joc puţin cu cuvintele, ȋn tentativa de a surprinde esenţa gândirii şi acţiunii sacrale. Marea mutaţie este că ȋn post-ultra-modernitatea ȋn care ne găsim astăzi, pentru o parte dintre cei care asistă la astfel de procesiuni mecanizate, astfel de gesturi nu doar nu mai sunt ȋnţeles, dar sunt percepute ca ridicole şi inutile. Da, Biserica a făcut ce ştie ea mai bine, cu mijloacele ce-I stau la dispoziţie de veacuri, doar că omul modern nu le mai ȋnţelege, nu mai poate accepta ideea că şi sacrul şi simbolurile sale poate contribui la rezolvarea crizei, fie şi prin reconfortul spiritual pe care-l oferă unei părţi din semenii noştri. Mai mult, astfel de gesturi se ȋntorc ca un bumerang asupra Bisericii, pentru că ele sunt interpretate diferit de contestatari, ca radical antimoderne, complet defazate. Un risc asumat de Biserică, care se ȋnscrie ȋnsă şi el ȋn bătălia surdă, dar continuă, dintre modernitate şi religie, cu efectul cunoscut, secularizant.

Citeste intreg articolul si cometneaza pe contributors.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *