Zeci de mii de oameni au participat în ultimii câțiva ani la București Pride, marșul comunității LGBTQIA+, și sunt așteptați și la a 21-a ediție de sâmbătă. Acum două decenii, manifestația avea nevoie de securitate maximă pentru simpla ei existență. În timp, Pride-ul a devenit unul dintre cele mai important evenimente care militează constant pentru drepturi democratice în România și cea mai amplă mișcare progresistă într-o țară în care majoritatea politicienilor au decis că nu vor să reprezinte un segment important de cetățeni.
Acum 20 de ani am luat parte la unul dintre primele marșuri Pride din București, un eveniment curajos organizat de asociația ACCEPT pentru drepturile comunității LGBT. Unele lucruri mi-au mai ieșit din minte, ce mi-a rămas clar în cap în tot acest timp a fost atmosfera suprarealistă care a înconjurat evenimentul.
Câteva sute de oameni am mers pe traseul Bulevardul Unirii – Piața Unirii – Parcul Izvor, păziți de coloane masive de jandarmi, cu câini și cai, în mirosul parțial respirabil al gazelor de eșapament de la dubele care ne flancau.
O rumoare și un cor de huiduieli ne-au însoțit până la Piața Unirii, nu am văzut-o în momentul ăla, dar am aflat ulterior că marșul a fost atacat cu ouă, sticle și alte proiectile din mulțimea de privitori.
Unii dintre oamenii de pe margine își făceau cruci, țineau icoane în mâini, alții țipau ceva spre noi.
Dar cred că cei mai mulți se uitau pur și simplu mirați la grupul care mărșăluia, încercând să vadă altceva decât ceea ce se întâmpla de fapt: câteva sute de oameni mergând cu steaguri și baloane în mână pe stradă, la o manifestație pentru afirmarea drepturilor civile.
La Piața Unirii, lucrurile au părut că o iau razna.
Clopotele au început să bată ca în vremurile de restriște din România medievală. Un mesaj al opoziției Bisericii Ortodoxe, care ceruse interzicerea marșului, într-o aliniere improbabilă cu organizații extremiste precum Noua Dreaptă? Am râs nervos.
Imediat, mai mulți contramanifestanți au încercat să spargă barajul jandarmilor pentru a ajunge la noi și s-au ciocnit violent cu forțele de ordine: strigăte, bătăi, mulțimi de oameni agitați, un vuiet umplea piața.
Senzația s-a transformat într-una de irealitate. Ca într-o bulă, am plutit mai departe, alături de micul grup în care mă aflam, spre Izvor, unde am ajuns, acum veseli și ușurați.
La final, zeci de oameni reținuți, agresiuni fizice și verbale împotriva a șase participanți la marș, relatări ironice ale presei, dar totuși, cel mai important, un marș încheiat cu succes pentru apărarea unor libertăți.
Sărbătoarea București Pride de azi
Cine a trăit primele marșuri va mai avea nevoie de ceva timp pentru a se obișnui cu sărbătoarea care a devenit în ultimii ani București Pride, mulțumită activiștilor și voluntarilor care au pornit-o și o continuă și oamenilor care au susținut-o în stradă, în ciuda ostilității.
Zeci de mii de participanți au venit la ultimele ediții, atmosfera este relaxată, mai puține figuri încruntate pe margine, mai degrabă oameni care aclamă sau se alătură marșului.
Și numeroși participanți tineri, probabil chiar cei la care se gândeau oamenii care se întrebau „ce o să le spună copiilor când văd doi bărbați ținându-se de mână pe stradă”.
Un drum anevoios, evoluția București Pride a fost, într-un fel, evoluția societății românești. Cine își poate dori să ne întoarcem în 2006, când o simplă manifestație avea parte de ura de pe margine și nevoie de jandarmii înarmați până-n dinți?
În două decenii, Pride-ul a devenit unul dintre cele mai important evenimente care militează pentru drepturi democratice în România și cea mai amplă mișcare progresistă într-o țară în care majoritatea politicienilor au decis că nu vor să reprezinte segmente importante de cetățeni.
Restanțe importante
Să nu ne amăgim însă. Există restanțe majore, în materie de drepturi.
Pe 27 februarie, asociațiile MozaiQ și ACCEPT, alături de alte 65 de organizații ale societății civile și zeci de personalități publice și aliați, au lansat o petiție prin care cer Parlamentului adoptarea de urgență a unor proiecte de lege privind parteneriatul civil, inițiate în 2019.
Politicienii au refuzat până acum asta și e foarte probabil să ezite și mai mult sub presiunea dreptei radicale.
Unde ne aflăm pe harta Europei? La coadă.
Directorul de comunicare MOZAIQ, Sergiu Marinescu, a observat luna trecută că România este printre ultimele trei ţări din Uniunea Europeană care nu au o formă de recunoaştere a cuplurilor gay.
În 2023, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a pronunțat o hotărâre care cere României să recunoască căsătoriile între persoane de același sex.
Această decizie nu a fost aplicată.
Semne sumbre din SUA
Iar contextul general sună ceva mai rău decât acum câțiva ani. Ascensiunea extremei drepte în Europa și SUA pare să fi înrăutățit situația drepturilor civile, comunitatea LGBTQIA+ fiind în mod special vulnerabilă.
Persoanele trans au fost vizate cu preponderență în SUA, un subiect major pentru Donald Trump, în campania electorală care l-a readus la Casa Albă.
„Am fost frapat de faptul că erau așa de multe reclame care vizau comunitatea trans”, mi-a spus înainte de alegeri Alexander Hinton, profesor de antropologie la Universitatea Rutgers – Newark, care monitorizase campania și observase importanța acordată de Trump acestui subiect.
Subiectul a fost asociat cu ideea masculinității, a familiei tradiționale care i-a adus lui Trump voturi și care a prins la baza sa conservatoare.
Atacurile la adresa comunității LGBTQIA+ în general s-au întețit și ele, în vocea celor mai radicali politicieni sau a personajelor din siajul lumii MAGA.
Au apărut temeri că în cele din urmă, conservatorii vor răsturna decizia istorică din 2015, când Curtea Supremă a garantat legalitatea căsătoriilor între persoane de același sex în SUA, așa cum au reușit să desființeze și dreptul constituțional la avort.
Deocamdată, Curtea Supremă a respins o astfel de tentativă.
Schimbarea de atitudine din SUA se vede la București. Zeci de ambasade străine au semnat o scrisoare de susținere pentru București Pride de anul acesta. SUA nu s-au aflat pe listă, așa cum nu au fost nici în 2025.
Lupta pierdută a lui Viktor Orbán
În Uniunea Europeană, politicieni conservatori din Polonia și Ungaria au încercat să limiteze pe cât posibil drepturile comunității LGBTQIA+, înainte de a fi respinși de alegători.
Anul trecut, Orbán a făcut o încercare de a interzice marșul Budapest Pride, doar ultima dintre măsurile prin care guvernul Fidesz a erodat, potrivit criticilor, drepturile minorităților sexuale.
Mișcarea s-a întors împotriva sa, mobilizând opoziția civilă și politică, care a organizat în cele din urmă o uriașă paradă cu sute de mii de oameni pe străzile capitalei, un semnal timpuriu al sfârșitului regimului.
Iar în aprilie anul acesta, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că Ungaria a încălcat legislația UE atunci când a interzis accesul copiilor la conținutul LGBTQ+.
Oamenii care și-au apărat drepturile în Ungaria par să fi câștigat în cele din urmă, dar nu ar trebui să credem că lucrurile au fost simple.
Orbán a insistat până în ultimul moment cu strategia sa, iar regimul i-a hărțuit pe organizatorii marșului.pe care guvernul său îl scosese în ilegalitate.
Acțiunile sale au fost oprite doar de alegătorii care au răsturnat guvernul pe 12 aprilie.
Unde ne aflăm
Sâmbătă, la noua ediție a București Pride, vom vedea iarăși mii de oameni pe străzile capitalei.
Dar ce se întâmplă cu două dintre țintele majore ale manifestațiilor din toți acești ani, parteneriatul civil și recunoașterea căsătoriilor între persoane de același sex?
Într-un moment de tensiuni, cu războaie și criză economică și politică peste noi, politicienii, care au responsabilitatea și ar trebui să aibă și curajul să apere drepturile tuturor cetățenilor, vor prefera cel mai probabil să ignore în continuare subiectele de care se tem.
Nu se vor teme de asta dreapta radicală și extremiștii care știu ce vor și pe cine să folosească pentru a-și alimenta discursul diviziv. Iar discursul acesta și oamenii care îl susțin sunt pe cai mari.
Tudor Ionescu, cunoscut pentru rolul de lider al organizației extremiste Noua Dreaptă, care organiza contramanifestații la București Pride și care a și fost amendată pentru asta în 2005, a fost prezent săptămânile trecute la Cotroceni, la consultările pentru noul guvern, în calitate de deputat SOS.
Mihail Neamțu, unul dintre cei mai vocali susținători ai referendumului care a propus redefinirea căsătoriei în Constituție ca fiind exclusiv între un bărbat și o femeie, o mișcare de limitare preventivă a drepturilor minorităților sexuale, este deputat AUR și președintele Comisiei pentru Cultură din Camera Deputaților.
Unii dintre candidații la alegerile prezidențiale precedente, precum Crin Antonescu, s-au pronunțat critic cu privire la organizarea marșurilor Pride din România, alții au spus că decizia CEDO nu ar trebui recunoscută, iar alții precum George Simion, șeful partidului aflat pe primul loc în sondaje, au respins ferm ideea parteneriatului civil.
Anul trecut, într-o discuție cu HotNews, Florin Buhuceanu, militant pentru drepturile omului la asociația Accept, a enumerat mai multe inițiative legislative, făcând în special referire la proiectul de lege inițiat de șapte parlamentari UDMR, și adoptat tacit de Senat în 2022, în care se prevede „protejarea copilului împotriva difuzării prin orice mijloace de conținuturi privind devierea de la sexul stabilit la naștere sau popularizarea schimbării de sex sau a homosexualității”.
Proiectul, care viza modificarea Legii privind protecția și promovarea drepturilor copilului, este „un copy-paste după legea care a stat la baza interzicerii Pride-ului de la Budapesta”, a observat Buhuceanu.
În vreme ce mulți se declară sătui de „dictatura progresistă”, țara e condusă de conservatori.
La Oradea, ca în lumea lui Viktor Orbán
Avem un paradox aici. Există mai puțin spațiu pentru o retragere a unor drepturi deja existente în România tocmai pentru că aceste drepturi nu au fost acordate.
Și totuși, putem coborî și mai mult. Oradea s-a încăpățânat să ne arate că până și dreptul la exprimare poate fi pus în pericol, autoritățile refuzând repetat în ultimii ani să permită organizarea marșurilor comunității LGBTQIA+.
Doar că mișcarea restrictivă a autorităților a încurajat noi generații de activiști pentru drepturile civile. În iulie 2005, câteva sute de persoane au participat la marșul Pride organizat de Asociația ARK în Oradea, în ciuda faptului că Primăria a respins autorizarea evenimentului.
Nu a fost simplu. Jandarmeria a restricționat accesul participanților pe strada Republicii, unde fusese propus traseul inițial, redirecționându-i pe străzi lăturalnice, pe motiv că în zonă au loc lucrări.
Unii participanți au fost chemați de jandarmi la dube pentru întocmirea de procese verbale de sancționare, pe motiv că au luat parte la un marș neautorizat.
Participanții au acuzat „democrația tip Bolo-Birta” – cu aluzie la fostul primar Ilie Bolojan și actualul edil Florin Birta și au spus că se simt ca în Ungaria, „unde guvernul Orbán a transformat comunitatea LGBTI într-un țap ispășitor și a restrâns grav libertățile civile”.
Ce urmează?
Dacă ne uităm pe termen lung, România din 2026 este foarte diferită de România primelor Pride-uri din 2005–2006.
Schimbarea a fost frapantă, de la sutele de oameni, înconjurați de cordoane de jandarmi și contramanifestanți, la cele 30.000 de persoane ieșite în centrul Bucureștiului.
Asta nu înseamnă că opoziția a dispărut, dar că vizibilitatea și sprijinul social sunt incomparabil mai mari decât acum două decenii.
Spre ce ne îndreptăm?
Probabil că riscul cel mai realist pentru România în următorii ani nu este un scenariu de tip Rusia, unde prigoana împotriva comunității LGBTQIA+ este radicală și susținută de stat, ci unul în care progresul legal rămâne blocat, iar discursul public devine periodic mai agresiv în funcție de ciclurile electorale.
Din mijlocul zecilor de mii de oameni participanți la Bucharest Pride poate fi ușor să crezi că lucrurile s-au rezolvat definitiv, că societatea îi acceptă pe toți membrii ei și că statul va face și el în cele din urmă un pas mai departe în sensul acesta, pentru a le asigura drepturile.
Ar putea fi o naivitate. Libertățile câștigate cu greu trebuie constant apărate. Cei mai vulnerabili la discriminare trebuie protejați. Trump, Orbán și diverși politicieni români inspirați de exemplele acestora sunt tot atâtea motive pentru a fi precauți.
