Ce-i drept, o pană nu cântărește cât un tanc

Stimate domnule Lucian Popescu,

Gabriel LiiceanuFoto: Hotnews

Poate să vă pară ciudată ideea de a vă propune spre publicare un schimb de trei scrisori pe care l-am avut în aceste zile cu prietenul meu francez Thierry Wolton, autorul volumelor KGB-ul la putere și a teribilei trilogii de peste o mie de pagini, O istorie mondială a comunismului. O fac totuși cu gândul că nebunia pe care o trăim ne-a unit emoțiile, iscând în noi nevoia de a împărtăși, de a ieși din intimul nostru către spațiul public, așa cum putem fiecare: scriind, manifestând, așteptând la granițe și în gări, strigându-ne într-un fel sau altul indignarea. Și unde altundeva aș fi putut trimite gândurile și neliniștile schimbate cu un prieten, dacă nu în locul în care ne-ați convocat de-a lungul anilor pe atâția dintre noi, invitându-ne să dăm naștere comunității numite Contributors?

1 martie 2022

Solidaritate, cum se spunea pe vremuri

Dragul meu Gabriel,

Este evident că mă gândesc la dumneavoastră și la toți prietenii mei din România, chiar dacă de obicei nu e nevoie de circumstanțe dramatice pentru a o face. Doar că gândul meu este de astă dată mai viu ca oricând. Presupun că nici unul dintre noi nu-și imaginează ce-nseamnă războiul, adevăratul război, la porțile țării lui, cu riscurile și cu dramele care-l însoțesc. Nebunia oamenilor, în speță nebunia unuia singur, e deci nesfârșită. Îmi imaginez că sunteți uluit și, mai cu seamă, furios pe festele pe care ni le joacă soarta. Noua epocă în care intrăm are aerul unui remake al întoarcerii în trecut ce devine viitor.

Orice ar fi, nu cred că e cazul să vă urez curajul și tăria de care e nevoie în confruntarea cu această nouă nenorocire a istoriei, căci sunt convins că nu vă lipsesc. Vă îmbrățișez, Thierry

4 martie 2022

Oare de ce s-a sinucis Stefan Zweig?

Dragă Thierry,

„Uluit și, mai cu seamă, furios” sunt cuvintele cele mai potrivite pentru starea de spirit în care mă aflu. Vă mulțumesc pentru căldura cuvintelor dumneavoastră, care își găsește cu greu un echivalent în anturajul meu de-acum. M-a impresionat justețea diagnosticului pe care-l puneți epocii noastre. Spuneți, cu acuitatea care vă caracterizează: „Noua epocă în care intrăm are aerul unui remake al întoarcerii în trecut ce devine viitor”.

Bănuiesc că știți cum și-a pus capăt zilelor Stefan Zweig, împreună cu soția sa, în februarie 1942, în orășelul acela brazilian, Petrópolis, unde se refugiaseră în 1941 (sosiseră la New York în 1940) din coșmarul european. De ce oare a făcut-o?, m-am întrebat în mai multe rânduri. Închiriaseră o vilă la celălalt capăt al lumii, aveau din ce trăi, el era celebru. Și totuși, deși se simțea „la adăpost” și scria cu poftă în ultimul an la autobiografia sa, Lumea de ieri (un superb adio adresat celei mai frumoase epoci a Europei), după o vreme, puțin după ce a terminat-o, a decis „să plece”. De ce?

Mă uit la ce se întâmplă la doi pași de noi și mă apucă o neliniște cumplită. Încerc să-mi imaginez un refugiu. Al nostru, al tuturor. Dar unde, unde? Unde-ar fi el de găsit? Și-mi vine iar în minte povestea lui Zweig. La un moment dat, își notase în jurnal: „Montaigne vorbește cu o suferință de nedescris despre oamenii care trăiesc în imaginația lor suferințele altora și îi sfătuiește să se retragă și să se izoleze. Puțin egoism și puțină lipsă de imaginație m-ar fi ajutat foarte mult în viață”.

Și deodată înțeleg. Înțeleg de ce s-a sinucis Zweig: negăsind în nici un colț al planetei refugiul care să-l facă să uite, a hotărât să se refugieze din specia umană. Simțise că nu putea supraviețui cu Bestia congeneră în minte, cu Bestia camuflată în ființă umană, „Bestia în piele de om” (așa îl numise Marsilio Ficino pe Nero). Internalizase tot: spaima celor vânați, lagărele, tortura. Nemaiputând să suporte imaginea suferințelor lumii și perspectiva unui Hitler victorios, a decis să plece în exilul suprem al morții. Se pusese în locul tuturor morților înainte de moartea lor. A simțit că trebuie să părăsească – și a făcut-o fără mânie – teritoriul oamenilor. A fugit de tot.

Thierry dragă, am căpătat în anii din urmă – tot gândindu-mă la „specia umană”, la experiențele cumplite ale secolului XX (și iată, acum, la ce se întâmplă lângă noi) – convingerea că există două specii complet diferite de umanitate: urmașii lui Cain și urmașii lui Abel. Și sper că în curând va apărea un biolog care va descoperi ADN-ul diferențiat al celor două specii, în felul acesta intuiția mea anticipativ-speculativă urmând să capete „o bază științifică”. (Vă imaginez zâmbind la citirea acestei propoziții. Ah, filozofii și bătăile lor de câmpi!)

Îmi mai trece prin minte, pe urmele lui Cioran („cred încă în viitorul nimicirii”), un scenariu cu alură apocaliptică: de vreme ce umanitatea nu a reușit de-a lungul atâtor secole de civilizație amestecată cu barbarie să expulzeze Monstrul din corpul ei, și a acceptat astfel suprema umilință de a coexista cu el, ea nu prea mai are justificări pentru a continua să facă umbră acestui pământ. Deocamdată însă, arătând așa cum arată, ea pare resemnată să trăiască într-o complicitate perpetuă cu toți Cainii lumii.

Dar bine, se va obiecta, există atâta splendoare în jurul nostru, nu doar atrocitate! Așa e, numai că nici o creație genială, nici măcar toate operele geniale ale istoriei, nu pot scuza o singură crimă, darămite miile de hecatombe ale umanității, darămite ce se întâmplă acum la doi pași de noi. Cain a otrăvit pentru totdeauna ființa umană, și filozofia n-a fost capabilă să răspundă până acum la întrebarea (și nici măcar să și-o pună cu radicalitate kantiană) cum e cu putință crima?, neîndoielnic cea mai tulburătoare întrebare a lumii.

Așadar, prin anii ’70, „nihilistul secolului”, Cioran, a declarat în repetate rânduri că drumul omenirii va sfârși cu „un uriaș fiasco”, de vreme ce „mijloacele de a menţine viaţa sunt derizorii în comparaţie cu cele de a o distruge”. Ba chiar, dacă-mi aduc bine aminte, că el unul, dacă ar avea acces la butonul care ar pune capăt abjecției numite „om”, n-ar sta o clipă pe gânduri să-l apese. Dacă nu suntem în stare să instaurăm redemptoriu „pacea eternă” pe acest pământ, e poate cazul să ne sinucidem în vrac, lăsând pietrele, vegetalele și animalele să continue o viață mai demnă decât a noastră. (Acum, desigur, nu știm ce buton inteligent avea Cioran în vedere, capabil să distingă între oameni și celelalte ființări ale lumii.) Altminteri, viața viitoarelor generații va fi traversată la infinit, așa cum a fost traversată a noastră și a părinților noștri, de lenini, stalini, hitleri, maoși, pol poți și, iată, putini.

Vă rog, dragă Thierry, să-mi iertați infantilismele metafizice, dar câteodată, cum s-a întâmplat în aceste zile, mi-a venit să urlu sau să plâng, dar nu de mila mea, ci de a noastră a tuturor, cum mărturiseați că vi s-a întâmplat și dumneavoastră de mai multe ori în anii în care ați lucrat la formidabila dumneavoastră trilogie, O istorie mondială a comunismului. Vă îmbrățișez, Gabriel

5 martie 2022

Citeste întregul articol pe Contributors.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *