Nu știu de ce noi, părinții, avem senzația că „discuțiile grele” pot fi programate. Ne mințim că „mai e timp” și ne propunem să-i lăsăm să mai crească pentru a aborda teme delicate, dureroase sau incomode. Avem senzația că vom vorbi despre sex, despre corp și relații intime, despre doliu și moarte „la momentul potrivit”. Doar că întrebările acestea, importante și incomode, nu apar niciodată în condiții ideale. Ne lovesc ca un trăsnet în cele mai nepotrivite momente: când ne grăbim spre grădiniță sau spre școală, la coadă în supermarket, la masă cu familia extinsă. Sau seara târziu, mult după ce ai stins lumina și te gândeai că cel mic deja a adormit.
Suntem aproape mereu prinși cu garda jos, fără scenariu, fără replici învățate pe de rost. Și nu avem nici cea mai vagă idee dacă ar fi bine să răspundem franc, să amânăm discuția sau să îngăimăm ceva neinteligibil (când de fapt, am vrea să dăm bir cu fugiții).
Da, cei mai mulți dintre noi suntem tentați să închidem conversația. Nu din nepăsare, ci din frică. Din jenă. Din dorința sinceră de a proteja. Atât copilul, cât și pe noi, de propriul disconfort. Alegând varianta asta, nu facem decât să-i îndepărtăm pe copiii noștri. Da, oprim discuția stânjenitoare, dar punem barieră și altor discuții pe care copilul s-ar putea să vrea să le poarte cu noi, în viitor.
Când un vers din Taylor Swift îți dă viața peste cap
„Mami, ce înseamnă «his love was the key to open my thighs» (iubirea lui a fost cheia care mi-a deschis coapsele – n.r.)? De ce râd copiii la școală?”. E un vers din refrenul piesei „Wood”, interpretată de Taylor Swift. Iar copiii de azi sunt „Swifties” (fani Taylor Swift) încă de pe la 8 ani!
Ce poți să răspunzi unui copil care știe destulă engleză ca să înțeleagă cuvintele, dar e prea mic și nu le poate desluși sensul? Tragem aer în piept și, în funcție de vârsta copilului, încercăm să ne calibrăm răspunsul.
CITEȘTE CONTINUAREA PE TOTULDESPREMAME.RO
