Conspiraţii interne şi delaţiunea lui Aurel Potop, director al Secţiei de Căldură din Institutul de Fizică al Academiei Române (1954-1955) – Opinii

Proiectul de cercetare pe care l-am iniţiat despre programul nuclear românesc din perioada Războiului Rece a ajuns într-un punct pe care nu l-am anticipat. Cu totul întâmplător, am descoperit recent în arhiva fostului Comitet Central al P.C.R. mai multe documente despre conflictul care a existat în anii ’50 între Horia Hulubei şi Tudor Tănăsescu, pe de-o parte, şi Aurel Potop, pe de altă parte. Cu ajutorul acestor documente se poate înţelege mai uşor de ce primii doi profesori menţionaţi au acceptat în anul 1956 ca Institutul de Fizică al Academiei Române (pe care îl conduceau) să fie divizat. Mai mult decât atât, la Institutul de Fizică Atomică înfiinţat în acel an la Măgurele nu a existat o secţie de căldură (condusă de Aurel Potop); aceasta a rămas la vechiul institut – care a fost mutat la Bucureşti.

Diferenţa dintre specialiştii „atomişti” (conduşi de Horia Hulubei şi Tudor Tănăsescu) şi restul fizicienilor din România a fost menţionată vag după 1989 în discursurile oficiale, fără a se oferi detalii despre motivele care au condus la divizarea din 1956 a Institutului de Fizică al Academiei Române. După citirea tuturor documentelor întocmite la 7 ianuarie 1955 şi semnate de Aurel Potop (profesor de Fizică Moleculară şi Căldură la Universitatea din Bucureşti şi director al Secţiei de Căldură din Institutul de Fizică) pot fi identificate cauzele pentru care amănuntele brute nu au fost făcute publice de conducerile Academiei Române care s-au succedat în ultimele trei decenii. Evident, nu este vorba aici doar despre o ruşine pe care academicienii din domeniul fizicii o pot resimţi după parcurgerea documentelor inedite pe care le redăm în continuare, ci şi despre modul în care s-au contestat deciziile academicianului Horia Hulubei referitoare la implicarea institutului pe care îl conducea din anul 1949 în proiectul de realizare a barajului hidrocentralei de la Bicaz.

Construcţia centralei – amplasate la piciorul muntelui Botoşanu, pe vechea albie a râului Bistriţa – şi a barajului care furnizează apa necesară celor şase grupuri energetice a început după emiterea la 16 noiembrie 1950 a unei Hotărâri a Consiliului de Miniştri. În documentul respectiv s-a precizat şi numele iniţial al hidrocentralei: „Vladimir Ilici Lenin”. Din păcate, dificultăţile tehnice şi de altă natură apărute pe parcursul realizării obiectivului respectiv au condus la amânarea până la 1 octombrie 1960 a punerii în funcţiune a primului grup generator de energie electrică, iar cel de-al şaselea a intrat în exploatare doi ani mai târziu (5 octombrie 1962).

Extrase din nota întocmită la 7 ianuarie 1955 de profesorul Aurel Potop şi trimisă preşedintelui Academiei Române, referitoare la conflictele cu profesorii Horia Hulubei şi Tudor Tănăsescu.

Deoarece primul dintre documentele inedite pe care le edităm este relativ lung, îl vom comenta pe larg doar în volumul pe care intenţionăm să îl publicăm. Ideea principală pe care trebuie să o dezvoltăm porneşte de la un aspect menţionat de profesorul Aurel Potop în delaţiunea sa din 7 ianuarie 1955: Premiul de Stat al Republicii Populare Române. Oricât de deştepţi se imaginau politicienii comunişti români, aceştia au fost nevoiţi să caute soluţii pentru a bloca protestele cetăţenilor care chiar au crezut că dictatura proletariatului însemna oferirea de lapte şi miere pentru clasa muncitoare, gratis. Una dintre soluţiile propuse de populiştii care agitau steagurile roşii a fost înmulţirea primelor şi a premiilor, astfel încât să ajungă şi la cetăţenii care nu le meritau şi care depuneau eforturi pentru a înşela sistemul de acordare a acestora (inclusiv prin menţionarea lor în delaţiunile trimise conducătorilor partidului unic şi ai instituţiilor de stat).

Câteva exemple în acest sens au fost oferite la începutul anilor ’50 de Gheorghe Apostol. În calitate de preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii, acesta a propus creşterea rapidă a veniturilor muncitorilor, chiar dacă productivitatea acestora lăsa de dorit. De exemplu, în şedinţa din 14 februarie 1950 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (prezidată de Ana Pauker) s-a analizat un proiect de hotărâre a guvernului privind corelarea muncii cu salariile. Gheorghe Apostol a insistat pentru ca premiile oferite unităţilor evidenţiate în procesul de producţie să fie mai numeroase, însă ministrul de Finanţe Vasile Luca a respins propunerea respectivă, astfel: „Este cea mai mare greşeală ca la începutul construirii socialismului să fim largi cu premii, pentru că pe urmă nu poţi opri. Trebuie să fim foarte atenţi cu premiile, pentru că au devenit un fel de salariu în plus. Aceasta nu se poate. Apoi, nu putem decora întreprinderi fruntaşe unde sunt multe lipsuri, risipă, indisciplină în muncă. Poate 2-3 întreprinderi pe ani, încă e foarte bine. Tinerii nu dau importanţă calificării şi rebuturilor. Din punct de vedere al calităţii, trebuie să luptăm foarte mult (subl.n.)”.

Fiind probabil deranjat de opinia exprimată de ministrul de Finanţe, Gheorghe Apostol a intervenit după câteva minute pentru a spune că „T.A.R.S. („Transporturile Aeriene Româno-Sovietice” – nota P. Opriş) aprobă premii şi ei sunt în pierdere”. Imediat, Lothar Rădăceanu a precizat că decizia respectivă a fost aprobată de Consiliul de Miniştri, iar Vasile Luca a declarat astfel: „Dacă T.A.R.S. lucrează cu pierdere şi noi suntem vinovaţi. Este mai ieftin ca trenul, pentru că câştigi (sic!) zile. (T.A.R.S. – nota P. Opriş) Ar trebui să folosească avioane în loc de maşini […] Sunt de acord cu tot ce a spus tovarăşul Apostol. Nu acuzaţi reciproc, ci trebuie făcută serioasă autocritică în această privinţă (subl.n.)”.

Trei luni mai târziu, Gheorghe Gheorghiu-Dej a aflat că o delegaţie a Confederaţiei Generale a Muncii a semnat la Zakopane (în Polonia) o convenţie referitoare la efectuarea unor concedii de odihnă în străinătate de către muncitorii români, polonezi, maghiari, bulgari şi albanezi. Documentul a fost încheiat în timpul unei conferinţe a sindicatelor din statele europene aflate în sfera de influenţă sovietică şi s-a prevăzut „trimiterea reciprocă a unui număr de 100 muncitori, pentru odihnă, timp de 14 zile”, cheltuielile fiind acoperite de ţările gazdă. Delegaţia sovietică nu a acceptat acele condiţii, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej a declarat la şedinţa din 4 mai 1950 a Secretariatului C.C. al P.M.R. astfel: „Este o convenţie de care habar n-avem. Dacă am iscălit-o, s-a terminat. Uniunea Sovietică face cu mult mai cuminte (sic!) (subl.n.)”.

Vinovat de situaţia respectivă era chiar Gheorghe Apostol. Probabil dintr-un orgoliu nemăsurat, preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii a abuzat de funcţia sa pentru a se face remarcat în faţa muncitorilor şi a pus autorităţile de la Bucureşti în faţa faptului împlinit. Pe de altă parte, la aceeaşi reuniune din 4 mai 1950, Ana Pauker a încercat să-i convingă pe colegii săi de faptul că documentul semnat la conferinţa din Polonia putea să fie eludat, astfel: „O să vină cei câţiva tineri, muncitorii în cadrul sindicatului şi angajamentele pe linia convenţiilor culturale încheiate, aşa că nu este vorba de nici un fel de deschidere de robinet. Fiind convenţie şi trebuind să facem plan anual, ne batem să fie cât mai puţin schimb de felul acesta, deci depinde de noi în ce măsură închidem sau nu robinetul. Sunt două lucruri: 1) că nu este pericol dacă hotărâm, pe cât se poate, să ţinem robinetul cât mai închis, 2) dacă vrem să ştim câţi oameni trebuie să vină, acest lucru putem să-l facem foarte simplu (subl.n.)”.

O altă slăbiciune a lui Gheorghe Apostol a fost credulitatea sa faţă de poveştile spuse de muncitori. De exemplu, în şedinţa din 26 octombrie 1950 a C.C. al P.M.R., liderul comunist s-a plâns de faptul că aşa-zişi inventatori, proveniţi din rândul muncitorilor, erau consideraţi nebuni de conducerea unei întreprinderi. În acest sens, Gheorghe Apostol a declarat la reuniunea respectivă astfel: „Nu se dă atenţie serioasă organizării muncii în întreprinderi şi în întreprinderile importante nu se dă atenţie oamenilor care reuşesc să se rupă de masa muncitorilor şi care fac realizări foarte importante în producţie. Mă refer la mişcarea fruntaşilor în producţie, care nu este susţinută de direcţia de întreprindere. Chiar azi am primit un raport de la „Sovromtransport Galaţi”, unde faţă de inovatori, de raţionalizatori au o atitudine de-a dreptul criminală. Oamenii care reuşesc să facă inovaţii serioase în producţie, să reducă timpul [de realizare a] unei piese de la 900 ore la 300 ore sunt socotiţi nebuni şi băgaţi în spitalul de nebuni să li se facă analiza (subl.n.)”.

Astfel, Gheorghe Apostol a insistat pentru ca muncitorii care erau membri P.M.R. să fie lăsaţi să decidă în chestiunile aflate în competenţa inginerilor din toată ţara, chiar dacă ideile respective erau fantasmagorice.

Aceeaşi concepţie a fost exprimată de profesorul Aurel Potop în delaţiunea sa din 7 ianuarie 1955, fiind chiar subliniat statutul de membru al P.M.R. pe care îl avea muncitorul Tiberiu Petcovici. Carnetul de partid nu a schimbat însă situaţia în acel caz şi fizicianul comunist a priceput, probabil, acest lucru din moment ce l-a prezentat pe inginerul Coman în spectrul ideologic specific anilor ’50 – din care nu au lipsit acuzaţiile de antisemitism şi de duşman infiltrat în rândurile clasei muncitoare.

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *