Cum a reușit Herodot să enerveze pe toată lumea

În lipsă de altceva mai bun de făcut, Cicero l-a numit pe Herodot „părinte al istoriei”. Lui trebuie să îi dea Herodot o bere, că de la el a rămas cu renumele. Mare atenție însă că, deși începe cu laudele, Cicero bagă și șopârlița fix când trebuie, cum că omul o mai lua pe arătură, mai băga istorii din burta personală, și te duce exact acolo unde voia.

HerodotFoto: Wikipedia

Adică, să nu îl crezi pe Herodot, dar să pară că inițiativa a fost 100% a ta. Asta înseamnă talentul oratoric. Cicero era băiat finuț, diplomat, jurist, știa să te ia cu duhul blândeții, cu vorba bună, asta înainte să dea cu tine de pământ, fix când prinseseși mai mare drag de el. Nu trebuie să omitem asta.

Ceva mai din topor, Plutarh și Tucidide probabil că i-ar fi administrat părintelui istoriei o bătută soră cu moartea, mai ceva ca în filmele cu mafioți, la cât de porniți au fost pe el. Tucidide, par example, chiar a ținut să sublinieze că istoria scrisă de el e aia văzută, trăită, și că așa trebuie redată, nu ca în compunerile lui Herodot. Cât despre Plutarh, omul chiar a scris o lucrare intitulată „Despre răutatea lui Herodot” (De Herodoti malignitate), în care îl demolează pe ăsta ca nație, împreună cu „Istoriile” lui.

În fapt, cam singurul care nu s-a luat în niciun fel de Herodot, vorbim aici de antici, a fost Dionisus din Halicarnas. Acum, na, chiar dacă a trăit la vreo patru secole după Herodot, tot din același oraș se poate spune că erau și nu se făcea să te iei fix de consăteanul tău, mândria culturală locală. Așa că Dionisus a lăsat-o moartă. Nu l-a atacat, dar nici nu l-a apărat. Ce rost avea să își pună toată intelectualitatea antică în cap? Ba s-a mai și mutat la Roma ca să scape de comparații.

Fără alte introduceri, o să intrăm direct în problemă. Herodot numai primul istoric al lumii nu a fost. Ce s-o mai dăm de colo-colo? Asta o spune inclusiv Dionisus din Halicarnas care, delicat, scapă informația că, înainte de Herodot, au mai fost și alții. Diferența era că oamenii erau împrăștiați peste tot, și fiecare scria mai mult despre locurile natale. Doar că de la ăia nu ne-au rămas decât, cel mult, numele. Cadmus, Hecateu, Dionisus (toți din Milet), Charon din Lampsacus, Ferecides din Atena, Acusilaus din Argos sau Xanthus din Lidia sunt doar câțiva dintre cei care ar fi trăit înainte sau chiar în timpul lui Herodot. Mare atenție, toți ăștia erau din lumea elenistică!

Dacă ne uităm puțin peste gard, s-avem pardon, dar neam de neamul grecilor nu se gândise să scrie istorie, pe când se apucase Khaemweset, fiul lui Ramses al II-lea, să inventeze arheologia, apoi restaurarea cultelor și a monumentelor uitate de mii de ani. Despre babilonieni ce să mai spunem? Ei aveau deja primul muzeu de istorie din lume, făcut de prințesa Ennigaldi-Nanna, la o vreme în care cultura greacă încă se chinuia să scape de pamperșii de papirus. Nici nu mai menționăm sursele scrise ale babilonienilor, dar și ale altora din est. Și uite așa ajungem la problema lui Herodot, că el nu știa să le citească. Și, în felul ăsta, apare întrebarea cheie… de unde s-a informat Herodot de a scris ditamai pomelnicul de „Istorii”, în care ia la rând cam tot ce mișca la vremea aia?

Greu de spus dacă s-a inspirat de la ce scriseseră grecii căci, așa cum spuneam, ăia activau local și, chiar și așa, habar n-avem noi ce au scris cei mai mulți dintre ei. Dar, ce să ne mai chinuim? Toată dilema asta o rezolvă chiar Herodot în scrierile sale. Omul spune că principalele sale surse i-au fost ochii și urechile, respectiv ce a văzut și ce a auzit. Și cum trecutul nu îl prea poți vedea cu ochiul liber, rămânem cu ce a auzit. Fix din cauza asta se și lua Tucidide de el. Adică, fie Herodot copiase după alții și o făcuse prost, fie scria din auzite, și numai istoric nu putea fi numit. Apropo, pentru cei care nu știu, Tucidide s-a apucat să demoleze scrierile lui Herodot pe când maestrul era încă în viață, iar problema lui majoră era aia că Herodot se apucase să scrie despre timpuri și lumi pe care nu le cunoscuse neam.

Cum ar fi să te școlești, să te documentezi și să te apuci de o treabă serioasă, recte istoria, numai ca să apară unul exact când îți e lumea mai dragă și, fleoșc, începe să trântească povești că păsări Phoenix, cu șerpi zburători, cu furnici cât vulpea, oameni câini șamd? Să nu îi tragi un cap în gură? Mai ales când îl întrebi ce surse are, iar el îți răspunde că i-a zis lui cineva? Niște oameni, niște băieți de la Azuga, nu-i știi tu. Ei bine, cam asta a fost relația Tucidide – Herodot.

Apoi, tot în timpul vieții sale, Herodot a mai luat o palmă, și una zdravănă de tot, de la un alt istoric, Ctesias din Cnidos pe numele său. Ctesias ăsta era grec, dar trăise la curtea regelui Artaxerxes al II-lea, fusese medicul personal al tipului, învățase limba persană și avusese acces la tot ce scriseseră oamenii ăia de-a lungul timpului. Adică avea toate resursele pe care nu le avea Herodot care, culmea, fix despre asta a scris în mai toată opera lui, despre conflictele dintre greci și perși, dar și despre istoria perșilor. Ctesias l-a numit incompetent în față. Norocul lui Herodot a fost că grecii și cu perșii erau cam ca rușii cu americanii. Nu puneai un istoric din SUA, tu rus, să îți scrie istoria oficială a imperiului. Fix așa și cu Ctesias. Prin urmare, ăsta a fost primul ignorat, chiar dacă era cel mai în măsură să scrie și să vorbească despre istoria Persiei.

Revenind la Herodot, el singur ne dă indicii despre cei de la care cerea informații… preoții și negustorii greci. Aici ne referim strict la călătoriile sale, nu la ce se întâmplase neapărat în Grecia natală (mă rog, Halicarnas făcea parte din Imperiul Persan când s-a născut Herodot). Imaginați-vă că mergeți în excursie într-un loc exotic, unde habar nu aveți de limba ălora și nici ei de-a voastră. Dar vreți să vă documentați și să scrieți despre istoria locurilor și a oamenilor. Aveți doar câteva zile la dispoziție. Cum aflați informațiile? În primul rând, căutați pe cineva cu care să puteți comunica fără să faceți scurtă la mâini. În cazul lui Herodot am spus deja despre cine era vorba. Ei, cam câtă încredere să ai în ce spun oamenii ăia? Mai ales dacă unele dintre poveștile lor abundă în monștri, animale nemaivăzute și întâmplări a căror credibilitate l-ar face și pe un copil să ridice din sprâncene.

Daniel Defoe se ducea în cârciumile din porturi, bea cu marinarii până nu îl mai țineau brăcinarii, și aduna povești de la ăia. Pot fi numite surse credibile? Adică, luați în calcul șerpii de mare, sirenele, fantomele, inorogii de pe țărmuri îndepărtate și altele asemenea pe care le auzeai de la băieții ăia care tocmai reveniseră de pe mare și cărora le ardea buza după un pahar de rom plătit de altul. Te apuci să scrii istoria după tot ce ți de debitează? Ei, uite că ăia din lumea antică exact de asta l-au acuzat.

Cum ar veni, Herodot venise tam nisam, fără să cunoască regulile jocului, dar se apucase și el de scris și, culmea, avea un succes mai mare decât toți ceilalți. De`asta o avea promisă de la toți. Dar uite că avea succes la public. Acum, na, probabil asta a contat cel mai mult.

Bibliografie

Herodotus, 2005, The Histories, Macaulay G. C. (trad.), Lateriner D. (ed.), Ed. Sterling Publishing, 624 p.

Herodotus, 2008, The Histories, Waterfield R. (trad.), Ed. Oxford University Press, 840 p.

Momigliano A., 1959, The place of Herodotus in the history of historiography, History, vol. 43, n. 147, p. 1-13

Marozzi J., 2010, The Way of Herodotus: Travels with the Man Who Invented History, Ed. De capo Press, 284 p.

Wheller J. T., 1895, The Life and Travels of Herodotus in the Fifth Century, Ed. Harper, vol. I-II

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *