Am să încep cu o frază care poate pișcă un pic, dar e mai bună decât orice „secret” de marketing: Facebook nu îți datorează nimic. Nici mie. Nici ție. În fiecare zi, acolo intră o avalanșă de postări, glume, poze cu copii, rețete, știri, opinii, branduri care vând, oameni care se ceartă, oameni care se îmbrățișează, plus acel prieten care descoperă, din nou, stickerele. Platforma face un singur lucru, foarte rece: împarte atenția.
Dacă te-ai uitat vreodată la Facebook ca la o piață, ai simțit direcția corectă. Doar că nu e piața din centrul orașului, cu tarabe și miros de covrigi. E o piață digitală în care fiecare stand se mută singur, în funcție de cine are șanse să atragă și să țină oamenii acolo. Asta e tot. Vrei să fii văzut de mai mulți oameni? Învață cum se cumpără și cum se vinde atenția, fără să-ți vinzi și vocea.
Eu vin dintr-o lume în care am fost obsedat de o întrebare simplă: muncesc pentru bani sau banii muncesc pentru mine? Pe Facebook, întrebarea seamănă: postezi doar ca să bifezi „am fost activ” sau construiești conținut care continuă să lucreze pentru tine după ce închizi laptopul?
Facebook ca o tablă de joc
Când cineva îmi spune „am postat ceva bun și totuși n-a prins”, de cele mai multe ori nu mă gândesc că Facebook îl urăște. Mă gândesc că lipsește o piesă. Nu e despre cât de bun pare conținutul în capul tău, e despre cât de relevant pare pentru oamenii care îl văd, în momentul în care îl văd, în contextul lor. Acolo se rupe filmul.
Facebook decide cine vede ce prin sisteme de ranking. În termeni simpli, adună semnale, face predicții, apoi alege ce urcă și ce coboară în feed. Nu e magie. Nu e nici o conspirație personală împotriva paginii tale. E matematică, doar că matematică alimentată de comportamente umane.
Asta schimbă tot. În loc să te întrebi „ce postez azi?”, începi să te întrebi „ce i-ar face pe oameni să se oprească, să simtă ceva, să comenteze cu sens, să trimită mai departe?” Sună ca un moft, dar moftul ăsta e diferența dintre un post care moare repede și unul care circulă.
Cum a ajuns Facebook să favorizeze anumite lucruri
Facebook nu a fost mereu așa. La început, feed-ul era mai simplu, mai cronologic, mai „prieteni între prieteni”. Apoi a apărut perioada în care se vorbea despre EdgeRank ca despre o rețetă secretă. Cu timpul, platforma a început să pună accent pe experiență, pe relevanță, pe reducerea spam-ului și pe ceea ce numesc ei interacțiuni „semnificative”. În română, fără floricele: postări care nu doar strâng reacții, ci îi fac pe oameni să vorbească între ei.
Dacă te gândești un minut, e logic. Dacă feed-ul ar fi plin de postări care doar cer atenție și nu oferă nimic, oamenii ar obosi și ar pleca. Facebook trăiește din timpul petrecut pe platformă, deci are interesul să arate conținut care păstrează oamenii acolo într-o stare cât de cât ok. De aici și schimbările din ani diferiți: uneori au împins prietenii mai sus, alteori au împins paginile, iar în ultimii ani a crescut mult conținutul recomandat, postări de la pagini pe care nici nu le urmărești, dar care seamănă cu ce consumi.
Pentru tine, ca brand sau creator, consecința e simplă. Nu te baza doar pe urmăritorii existenți. Ai nevoie de conținut care poate fi recomandat și în afara cercului tău, dar fără să devină atât de generic încât să nu te mai recunoască nimeni. E o linie fină, dar se învață.
Algoritmul nu iubește, algoritmul calculează
Îmi vine natural o comparație: algoritmul e un contabil rece. Nu e dușmanul tău, dar nici prietenul tău. Ține un registru invizibil cu ce ai făcut, cum au reacționat oamenii, ce tip de conținut funcționează pentru publicul tău, cât timp stau, cât de repede trec mai departe, câți se întorc. Apoi, pe baza asta, îți „acordă credit” de distribuție.
Dacă ai un istoric de postări care provoacă discuții reale, care țin lumea acolo, care duc la distribuiri în mesaje, Facebook te vede ca pe cineva care adaugă valoare în piața lor. Dacă ai un istoric de postări care cer like-uri, țipă după atenție, folosesc titluri înșelătoare sau se bazează pe trucuri, platforma te tratează ca pe cineva care consumă atenție fără să ofere mare lucru.
Și aici apare o idee pe care am repetat-o ani de zile în alt context: nu confunda activul cu pasivul. Pe Facebook, un activ e o postare care produce în timp conversație, salvări, vizionări, distribuiri, oameni care se întorc. Un pasiv e o postare care îți mănâncă energia, îți enervează publicul, îți scade încrederea și îți strică ritmul.
Reach-ul nu e o medalie, e un flux
Mulți privesc reach-ul ca pe un trofeu. Am făcut 100.000, am făcut 1 milion, sunt cineva. Adevărul e că reach-ul seamănă mai mult cu fluxul de numerar. Vine și se duce. Îl influențezi în timp prin comportamente repetate, nu printr-o singură „lovitură”.
De asta, una dintre cele mai bune decizii este să alegi o direcție clară. Nu trebuie să fii rigid, dar e bine să fii recognoscibil. Dacă azi postezi motivație, mâine meme-uri, poimâine promoții, apoi politică, apoi o poză cu câinele, publicul nu știe la ce să se aștepte. Iar când publicul nu știe, algoritmul nu are pe ce să se bazeze.
Nu trebuie să devii un robot al nișei. Doar să ai un fir roșu. Ca un prieten pe care îl recunoști după felul în care vorbește, nu după logo.
Ce oprește scroll-ul în primele două secunde
Ai foarte puțin timp să câștigi atenția. Oamenii nu sunt răi, sunt doar grăbiți. Dacă ai scris o postare lungă și începe cu o introducere „frumoasă”, dar lentă, ai pierdut deja o parte mare din public. Nu pentru că textul e prost, ci pentru că nu a intrat în ritmul platformei.
În video, primele secunde sunt decisive. Dacă începi cu sigla, cu un jingle, cu o pauză, cu un cadru în care îți aranjezi microfonul, mulți pleacă. Dacă începi cu un moment clar, cu o întrebare reală, cu o afirmație care stârnește un „stai puțin, cum adică?”, ai șanse să rămână.
În text, primul rând e cârligul. Nu trebuie să fie scandalos. Trebuie să fie specific. „Am observat ceva la postările care explodează” e vag. „Am schimbat o singură propoziție și comentariile au crescut vizibil” e concret și promite o poveste.
La imagini, claritatea și emoția bat estetica. O poză perfectă, dar rece, poate face mai puțin decât o poză imperfectă, dar caldă, în care se vede ceva adevărat.
De ce conversația bate reacția
Like-ul e ușor. Comentariul real e greu. Distribuirea către un prieten e și mai grea, pentru că îți pui reputația la bătaie. De asta, Facebook tinde să favorizeze interacțiuni care arată că oamenii au simțit ceva, nu doar au trecut pe acolo.
Asta schimbă modul în care scrii și filmezi. În loc să urmărești reacții rapide, urmărești dialog. În loc să ceri „dă like dacă ești de acord”, mai bine spui o idee care îi face pe oameni să își amintească ceva personal și să răspundă în propoziții, nu în reflexe.
Un obicei bun este să pui întrebări care nu pot fi închise cu „da” sau „nu”. Întrebările prea generale, de tipul „tu ce ai face?”, îi lasă pe oameni în aer. În schimb, întrebările care pun un cadru, o situație, o mică tensiune, îi scot din automatism. Și, poate mai important, îi faci să se simtă înțeleși, nu testați.
Apoi vine partea pe care mulți o uită: dacă vrei conversație, trebuie să fii acolo. Când cineva comentează și tu nu răspunzi deloc sau răspunzi sec, îi înveți pe oameni că nu merită efortul. Dacă răspunzi cu interes, dacă continui firul, dacă arăți că ai citit, postarea rămâne vie mai mult timp. Iar timpul ăsta contează.
Video, Reels și lumea în care trăim acum
Facebook s-a mutat puternic spre video, iar Reels a devenit formatul care împinge multă distribuție. Există și o nuanță importantă, care a schimbat planurile multor creatori: Meta a vorbit despre unificarea formatelor, astfel încât multe videoclipuri noi să fie tratate ca Reels. Pentru tine înseamnă, practic, că video-ul trebuie gândit ca un Reel chiar și atunci când tu ai impresia că postezi „un video normal”.
Aici, dacă ești la început, nu te speria. Nu e nevoie de producție de televiziune. Ai nevoie de claritate. Să fie ușor de consumat, bine încadrat, cu sunet decent, cu un mesaj care se înțelege și fără sunet, pentru că mulți privesc pe mute.
Am văzut pagini care au crescut doar pentru că au înțeles un lucru: un Reel bun nu e „un clip scurt”. E o bucată de atenție ambalată bine. Uneori asta înseamnă să tai fără milă pauzele, să scoți introducerile inutile, să nu te scuzi că „nu e perfect”.
Detalii tehnice care par mici, dar sunt bani pe masă
Am văzut creatori buni care pierd reach din motive enervant de simple: video-ul e întunecat, sunetul e prost, cadrul e ciudat, textul de pe ecran e atât de mic încât nu se citește. Și da, e ironic. Ei se gândesc la mesaj, dar ignoră ambalajul. Pe Facebook, ambalajul decide dacă mesajul primește o șansă.
Când filmezi vertical și încadrând bine subiectul, deja ai făcut un pas mare. Când adaugi subtitrări sau măcar un text clar pe ecran, ajuți oamenii care privesc fără sunet. Când alegi un prim cadru care spune imediat ce urmează, oprești scroll-ul. Când eviți watermark-urile de pe alte platforme, îți protejezi distribuția.
Nu trebuie să devii obsedat de tehnic. Dar e ca într-o afacere: dacă vitrina e murdară, oamenii intră mai greu, indiferent cât de bun e produsul dinăuntru.
Stories și mesajele private, distribuția care nu se vede
Mulți măsoară succesul doar prin reach-ul public. Pe Facebook există însă o zonă care nu se vede la fel de ușor și care, sincer, poate fi mai valoroasă: distribuția în privat. Când cineva îți trimite postarea într-un mesaj către un prieten sau o salvează ca să revină, e un semnal puternic. Dincolo de semnal, e o relație, iar în privat oamenii sunt mai sinceri și mai puțin teatrali.
De aici și fenomenul care îi enervează pe unii: unele postări par mediocre la suprafață, nu au mii de reacții, dar aduc multe mesaje și multe conversații. Dacă ai un business, conversațiile astea sunt aur. Înseamnă întrebări, înseamnă încredere, uneori înseamnă vânzări.
Stories, chiar dacă par un format rapid, pot fi o punte excelentă între tine și public. Funcționează bine când sunt un pic „din culise”. O poză din birou, o idee scurtă, o întrebare simplă, o mini reacție la ce se întâmplă în ziua ta. Când oamenii răspund la un Story, conversația se duce în mesaje. Și acolo nu mai concurezi cu tot feed-ul, concurezi doar cu viața omului din partea cealaltă.
Durata nu e atât de importantă pe cât crezi, dar retenția e
O întrebare care revine mereu este cât de lung trebuie să fie un Reel. Adevărul e că lungimea contează mai puțin decât cât de mult din el se uită oamenii. Dacă ai un clip de 60 de secunde și lumea pleacă la secunda 8, e ca și cum ai deschis un magazin mare în care nimeni nu intră.
În schimb, dacă ai un clip de 25 de secunde pe care lumea îl privește până la final și unii îl reiau, ai creat un semnal puternic. Facebook vede asta și, în limbajul lui, înțelege că postarea ține oamenii acolo.
Retenția vine, de obicei, din ritm și din structură. Nu rigidă, nu ca la școală, dar să simți că există o direcție. Un început care promite, un mijloc care livrează, un final care închide ideea sau o deschide într-o întrebare.
Textul lung încă funcționează, dar trebuie să merite
Există mitul că textul lung a murit. Nu a murit. A murit textul lung plictisitor.
Dacă scrii un text lung cu ritm, cu detalii, cu o poveste, cu o doză de vulnerabilitate, poate merge foarte bine. Oamenii încă citesc, doar că nu mai citesc comunicate. Citesc oameni.
Unele dintre cele mai bune postări sunt cele în care autorul spune ceva ce îl roade, ceva ce a observat, apoi arată ce a schimbat. Așa apar comentariile. Pentru că lumea răspunde la „am trecut și eu prin asta”, nu la „vă anunț oficial”.
Atenție totuși la capcană. Dacă textul tău lung e doar opinie, fără exemple, fără scene, fără imagini mentale, se topește. „E greu să crești pe Facebook” e o propoziție moartă. „Am postat luni de zile și abia apoi am înțeles că problema era primul rând” e o propoziție vie.
Fotografiile și caruselele, când sunt folosite cu intenție
O fotografie bună nu înseamnă doar rezoluție. Înseamnă mesaj clar. Dacă ești brand, e ușor să cazi în capcana „catalogului”. Oamenii nu intră pe Facebook ca să se uite la un catalog. Intră să simtă ceva, să scape de ceva, să fie văzuți.
Caruselul, acolo unde are sens, funcționează ca o mini poveste în cadre. Nu trebuie făcut ca o prezentare rigidă. Merge mai bine când e gândit ca un fir de idei care se desface pe măsură ce dai swipe. Când ai o idee complexă, caruselul te ajută să o fragmentezi fără să o reduci la banal. Când ai o idee simplă, un singur cadru puternic poate fi suficient.
Linkurile și capcana „trimite-i afară”
Mulți creatori vor trafic pe site. E normal. Doar că Facebook, ca orice platformă, preferă ca oamenii să rămână acolo. Nu e un secret, e un interes de business.
Asta nu înseamnă că nu mai pui linkuri. Înseamnă că trebuie să fii atent la cum le pui. Dacă postarea ta e doar un link cu o propoziție, se simte ca un afiș lipit pe un stâlp. Dacă postarea spune o poveste sau oferă context, iar linkul vine ca o continuare naturală pentru cine vrea mai mult, șansele cresc.
Și mai e ceva, pe care mulți îl subestimează. Conținutul din postare trebuie să aibă valoare în sine. Când omul simte că a primit ceva chiar dacă nu a dat click, ai câștigat încredere. Încrederea e moneda reală. Restul sunt cifre, uneori frumoase, dar tot cifre.
User generated content și efectul de oglindă
Dacă te uiți atent, cele mai bune branduri de pe Facebook nu vorbesc mereu despre ele. Vorbesc despre oameni. Mai exact, îi lasă pe oameni să vorbească.
Când cineva postează o poză cu produsul tău, când cineva spune o poveste legată de serviciul tău, când cineva îți scrie o recenzie sinceră, se întâmplă un fenomen simplu: alți oameni se văd în povestea aceea. Asta e puterea conținutului generat de utilizatori. Nu e doar „dovadă socială”. E oglindă.
Dacă vrei să intri mai adânc în ideea asta, merită să citești și A Deep Dive Into the Relationship That Changed Social Media. Pe mine mă ajută să mă gândesc la o întrebare foarte practică: ce aș putea face, concret, ca oamenii să aibă chef să contribuie, nu să simtă că sunt folosiți?
Tonul contează enorm. Dacă ceri UGC ca pe o obligație, se simte. Dacă îl primești ca pe un cadou și îl pui în lumină, se simte și asta.
Grupurile și comunitățile, unde se întâmplă de fapt lucrurile
Într-o perioadă, toată lumea vâna pagini. Acum, în multe nișe, grupurile sunt locul unde se mișcă energia. Oamenii vor comunitate. Vor să pună întrebări, să primească răspunsuri, să se contrazică civilizat, să se simtă parte.
Un grup bine moderat poate fi unul dintre cele mai bune active digitale pe care le poți construi. Nu pentru că îți garantează reach infinit, ci pentru că îți construiește relații. Iar relațiile, pe Facebook, sunt semnale puternice.
Asta nu înseamnă să faci un grup doar ca să îți pui linkurile acolo. Nimeni nu vrea un grup care e doar reclamă. Un grup bun are o temă clară, un tip de conversație, o cultură. Și tu, ca administrator, dai tonul. Uneori dai tonul prin ce accepți, nu prin ce spui.
Ritmul de postare și greșeala „mai mult e mai bine”
Când ai nevoie de reach, prima tentație e să postezi mai mult. Uneori ajută, da. De multe ori însă îți sabotează creșterea, pentru că începi să postezi repede, fără timp să răspunzi, fără timp să verifici mesajul, fără timp să te uiți la reacții.
Prefer un ritm pe care îl poți susține fără să te arzi. Publicul simte când ești obosit. Se vede în text, se vede în video, se vede în faptul că începi să repeți aceleași idei, aceleași expresii, poate și același ton iritat.
Un ritm bun e cel care îți permite să fii prezent în comentarii, să urmărești postările, să înțelegi ce a prins și de ce. Uneori, mai rar și mai atent bate des și pe pilot automat.
Când să postezi, fără să devii sclavul orei
Da, ora contează, dar nu cum crede lumea. Nu există o „oră magică” universală. Există obiceiul publicului tău.
Dacă publicul e format din părinți, seara poate fi mai activă. Dacă ai oameni din corporații, pauza de prânz poate fi bună. Dacă ai freelanceri, dimineața târziu poate merge. Ideea e să nu ghicești. Uită-te în Insights și observă câteva săptămâni, nu două zile.
Mai important decât ora este consistența. Când oamenii știu că de la tine primesc un anumit tip de conținut într-un ritm previzibil, încep să te recunoască și să reacționeze mai repede. Reacția rapidă, în primele minute, poate ajuta distribuția.
Primele minute după publicare sunt ca primele minute după deschiderea unei afaceri
Când deschizi o cafenea, primele zile sunt cruciale. Nu pentru că dacă nu ai clienți imediat ai murit, ci pentru că îți creezi obiceiuri. Vezi ce întreabă lumea, ce îi atrage, ce îi irită.
La fel, după ce postezi, merită să fii pe lângă postare. Răspunde la comentarii. Clarifică. Pune o întrebare de continuare. E mai puțin „strategie” și mai mult bun simț social.
Și încă un lucru care liniștește mulți creatori: uneori o postare pare moartă în primele 30 de minute și apoi prinde. Alteori explodează și apoi cade repede. Nu te speria repede, dar nici nu te îndrăgosti de un spike. Uită-te la pattern, nu la accident.
Calitatea invizibilă, originalitatea și penalizările pe care nu le vezi
Meta a tot vorbit despre reducerea spam-ului și despre penalizarea conținutului reciclat fără sens. Repostările fără valoare adăugată, clipurile furate, paginile care folosesc texte fără legătură, hashtagurile aruncate la întâmplare, toate astea pot să îți taie distribuția.
Mai există și stratul care îi lovește pe unii fără avertisment dramatic: regulile de conținut și felul în care acestea afectează reach-ul. Uneori nu primești o notificare mare, roșie. Doar observi că postările se mișcă mai greu. Dacă intri des în zone sensibile cu titluri inflamatoare, cu informații neverificate, cu imagini forțate, platforma poate să te trateze precaut. Nu îți interzice contul, doar îți reduce „creditul” de distribuție.
În termeni de bani, e foarte asemănător cu reputația. Poți câștiga rapid pe termen scurt, dar dacă o faci într-un mod care îți distruge încrederea sau îți aduce probleme, pe termen lung plătești mai scump.
Originalitatea nu înseamnă să inventezi roata. Înseamnă să pui perspectiva ta. Să spui „asta am văzut”, „asta am încercat”, „asta a mers la mine”, „asta nu a mers”. Oamenii simt diferența dintre „am copiat o idee” și „am trăit o idee”.
Engagement bait și de ce e o investiție proastă
Știi postările care spun „scrie DA în comentarii” sau „tag un prieten ca să câștigi”? Uneori fac cifre, dar sunt genul de cifre care nu te ajută pe termen lung.
Lumea se satură repede de astfel de cereri. În plus, platforma a spus de mai multe ori că încearcă să reducă practicile care forțează interacțiunea. Iar partea care mă interesează pe mine cel mai mult e alta: îți educi publicul să reacționeze mecanic, nu să fie atent la ce spui.
Prefer un comentariu de la un om care scrie două-trei rânduri și spune „m-ai nimerit” decât o sută de comentarii cu „DA”. Primul comentariu aduce alți oameni în discuție. Al doilea arată doar că ai cerut ceva și ai primit.
Povestea unui post care a mers, fără să fie „viral”
Îți dau un exemplu simplu, dintr-o experiență care mi-a rămas în cap. O pagină mică, cu câteva mii de urmăritori, vindea un produs banal. Nimic spectaculos, genul de lucru pe care îl găsești în multe locuri.
Într-o zi au postat o poză cu un client real, în bucătăria lui. Lumina era cam galbenă, nimic de studio. Textul era scurt, dar avea o scenă: omul povestea cum a cumpărat produsul „ca să vadă dacă e pe bune” și cum, după o săptămână, soția lui a zis „ok, recunosc, e bun”.
Comentariile nu au fost despre preț. Au fost despre viață. Oameni care au spus „și eu fac la fel”, „și la mine soțul nu crede până nu vede”, „cum ai ales modelul?” A fost conversație umană.
A doua zi, pagina a răspuns tuturor fără grabă și fără copy paste. Rezultatul a fost un reach mult peste media lor și, surprinzător pentru unii, vânzări fără să împingă promoții agresive.
Nu a fost viral. A fost credibil. Iar credibilitatea se multiplică.
Măsurarea, fără obsesie, dar cu disciplină
Dacă vrei să crești, ai nevoie de un minim de măsurare. Nu ca să te biciuiești, ci ca să înveți.
În Insights începe să observi ce postări au retenție bună la video, ce aduce comentarii mai lungi, ce e distribuit în mesaje, ce aduce urmăritori noi. Uneori postarea cu cele mai multe like-uri nu e postarea care îți aduce cei mai mulți oameni noi. Iar asta e o lecție bună, pentru că te scoate din goana după cifre ușoare.
Mai există un paradox care se repetă. Postările controversate pot aduce cifre, dar și probleme. Dacă atragi publicul greșit, îți complici viața. Uneori e mai sănătos să crești mai lent, dar cu oameni care chiar rezonează.
Colaborările și efectul de audiență suprapusă
Una dintre cele mai rapide metode de a fi văzut de oameni noi este să apari în fața lor prin cineva în care au deja încredere. Poate fi un live împreună, un Reel făcut cu alt creator, o postare încrucișată, o conversație publică.
Cheia e să nu fie artificial. Dacă publicul simte că v-ați unit doar ca să vă trageți reach, reacționează rece. Dacă simte că aveți o conversație reală, reacționează altfel.
În termeni de investiții, colaborarea seamănă cu un parteneriat bun. Nu alegi partenerul doar pentru cifre, ci pentru potrivire.
Publicitatea plătită, când merită și când e doar pansament
Da, poți plăti ca să ajungi la mai mulți oameni. Uneori e un shortcut util, mai ales când ai o ofertă clară și vrei să o pui în fața publicului potrivit.
Dar dacă folosești banii ca să acoperi un conținut slab, o să arzi buget și o să rămâi cu aceeași problemă. Publicitatea e ca o lupă. Amplifică ce ai deja.
Eu aș folosi bani atunci când am o postare care a mers organic peste media paginii, a adus comentarii bune, a stârnit mesaje, și vreau să o duc mai departe. Asta e, în esență, să investești în ceva care deja produce.
Ce aș face dacă aș porni azi de la zero
Aș începe cu o promisiune simplă, pe care să o pot susține luni de zile. Nu „totul despre marketing”, ci ceva mai concret, ceva ce îmi place să discut și ce pot susține cu exemple.
Aș posta conținut care are scenă. Nu doar idei, ci situații. Aș evita să vorbesc dintr-un turn de fildeș și aș lăsa loc de dialog.
Aș face video scurt, dar nu pentru că „așa se poartă”, ci pentru că e una dintre cele mai eficiente forme de a transmite energie. Aș testa tonuri, aș tăia începuturile lente și aș învăța să spun ideea principală mai repede.
Aș construi o rutină pe care o pot ține fără să mă epuizez. Postez, răspund, observ, ajustez. Nu m-aș uita doar la like-uri. M-aș uita la comentarii, la distribuiri, la câți oameni noi vin și la câți se întorc.
Și aș avea grijă să nu intru în cursa conținutului făcut pe nervi. Dacă alergi după cifre fără să îți dai seama că ți-ai pierdut vocea, ajungi să ai o pagină mare și o oboseală și mai mare. Pentru mine, o pagină care crește, dar te face să te simți mic și epuizat, e un pasiv. O pagină care crește și te face să simți că ai construit ceva real, e un activ.
O ultimă idee, mai personală
Dacă te uiți la Facebook ca la un loc în care trebuie să păcălești algoritmul, o să te epuizezi. Dacă te uiți la Facebook ca la un loc în care trebuie să înțelegi oamenii, o să devii mai bun. Nu doar la conținut, ci la comunicare.
Când asculți cu adevărat ce comentează oamenii, ce îi doare, ce îi bucură, ce îi enervează, conținutul începe să vină mai ușor. Nu mai inventezi teme din aer. Le descoperi.
Iar când conținutul e construit din observații reale, din povești mici, din lucruri încercate și ajustate, ai șanse mult mai bune să fii văzut de mai mulți oameni. Nu pentru că ai trișat, ci pentru că ai meritat atenția.
