De ce nu s-a realizat niciodată proiectul Nautilus X, nava spațială a viitorului care ar fi costat cât 12 zile de război în Afganistan

spot_img

Știri din aceeași categorie

DISTRIBUIE!

​Dacă ați urmărit clipurile video care arată astronauții de pe Stația Spațială Internațională, atunci aveți o idee despre ceea ce înseamnă microgravitația. Un fenomen care, dincolo de faptul că pare spectaculos la o primă vedere, vine cu o mulțime de urmări nedorite pentru cei care își duc activitatea pe orbita Terrei. Vorbim despre probleme cardiovasculare, atrofie musculară, demineralizarea oaselor, plus altele pe care oamenii de știință de abia încep să le descopere.

Nautilus XFoto: Album – Adrian Mann-Stocktrek Images / Album / Profimedia

Problemele nu sunt unele noi. Ele au fost intuite încă din anii pionieratului astronauticii. De asta, încă din anul 1903, savantul rus Konstantin Țiolkovski, atunci când vorbea pentru prima dată despre ideea unei stații spațiale, propunea un model cu centrifugă. Unul care să atenueze efectele microgravitației, ba chiar să ofere un mediu în care accelerația gravitației artificiale să atingă valoarea de 1g (9,82 m/s2), egală cu cea de pe Terra.

De atunci, proiectul unei astfel de stații, ba chiar a unor nave spațiale care să funcționeze pe același sistem, cel cu centrifugă, a reapărut constant în mediul științific. Ultimul studiu în acest sens a fost publicat în urmă cu doar câteva zile în revista Acta Astronautica, și a fost semnat de ingineri și astrofizicieni de la centre de cercetare din Olanda, Spania, Germania și Italia.

Pe scurt, aceștia au analizat diferite modele de nave spațiale de acest gen, iar calculele lor arată că o navă spațială de formă circulară, cu un diametreu de 25 de metri, ar avea nevoie să se rotească de șase ori pe minut pentru a genera un mediu cu o valoare gravitațională de 1g. Ar fi ca pe Terra. O navă de dimensiuni mai mari ar avea nevoie de o rată de rotire chiar mai mică. Iar de aici, nici nu mai trebuie să menționăm beneficiile pentru astronauți. Gândiți-vă numai ce ar însemna pentru astronauți să se ducă și ei la toaletă ca oamenii normali.

Stanford torus – orașul spațial

Teoretic, toate par bune și frumoase, numai că NASA a refuzat cu obstinație să pună în aplicare un astfel de proiect. Nu pentru că există cineva acolo, în conducere, care are o fixație împotriva navelor cu centrifugă sau a celor rotative. Problemele sunt de altă natură și implică nu doar niște invoații ingirești extrem de sofisticate, dar și niște costuri uriașe.

În fapt, NASA a luat în calcul o astfel de idee încă din 1959. Ulterior și 1975, atunci când specialiștii de acolo au venit cu un proiect mamut, Stanford torus, care era un fel de oraș spațial (evident, de tip centrifugă), capabil să găzduiască de la 10.000 până la 140.000 de oameni.

Ce este și mai interesant este că inginerii care au pus proiectul pe hârtie spuneau că materialele necesare construirii stației mamut ar fi fost extrase de pe Lună sau de pe asteroizi. Ulterior, ar fi fost prelucrate în centre speciale, construite pe stația incipientă.

Stanford torus s-ar fi rotit o singură dată pe minut (el ar fi avut 1,8 kilometri diametru), ceea ce ar fi fost necesar pentru a asigura o gravitație artificială de 0,9 G. De acolo, stația devenind funcțională, ar fi urmat să existe o secțiune destinată agriculturii, o alta pentru locuit, laboratoare șamd.

NASA a renunțat la Stanford torus pentru simplul motiv că fondurile necesare ar fi însumat undeva la 900 de miliarde de dolari, asta la valoarea dolarului din 1975. Ar fi putut la fel de bine să investească într-o Sferă Dyson și să ducă umanitatea la nivelul 2 din scala Kardașev, însă rușii pierduseră deja cursa spațială așa că interesul pentru astfel de proiecte scăzuse simțitor.

Proiectul Nautilus X

Ideea este că, în anul 2011, doi ingineri de la Centrul de Evaluare a Aplicațiilor Tehnologice din cadrul NASA, Mark Holderman și Edward Henderson, propuneau un proiect cu mult mai ieftin și mai mult mai ușor de realizat decât mamutul Stanford torus.

Este vorba despre proiectul Nautilus X, o navă spațială construită din module gonflabile, dotată cu o centrifugă capabilă să simuleze gravitația terestră, cu o capacitate de șase persoane și care ar fi permis expediții cosmice de până la doi ani. Practic, ar fi putut merge până pe orbita planetei Marte și înapoi.

Partea și mai bună ar fi fost aceea că nava era reutilizabilă. Iar dacă ne uităm pe planurile inițiale, vedem că venea la pachet cu niște inovații mai mult decât interesante. Aici vorbim despre un complex sistem care permitea supraviețuirea echipajului (reglarea temperaturii, producerea de oxigen, gestionarea deșeurilor șamd.)

Apoi, scuturi anti-radiație, docuri pentru aprovizionare, laboratoare și mini sere în care echipajul să cultive propriile plante. Sistemul de propulsie ar fi trebuit adaptat, susțineau creatorii proiectului, la tehnologia disponibilă perioadei în care se și trecea la construcția de facto a navei. Evident, centrifuga ar fi fost creme de la creme, căci o asemenea tehnologie nu a fost testată niciodată în spațiu.

Vehicului spațial ar fi avut nevoie de cinci ani pentru a fi construit. Apoi, conform planurilor originale, ar fi fost folosit ca stație spațială pentru viitoarele misiuni selenare, în punctul Lagrange 1, acolo unde vehiculul nu ar mai fi cunoscut influența gravitației Terrei sau a Lunii. Ulterior, odată cu dezvoltarea unui sistem de propulsie performant, Nautilus X putea fi folosit ca navă spațială capabilă să exploreze sistemul solar.

Costurile întregului proiect au fost estimate la circa 3,7 miliarde de dolari. Vi se pare mult? Voi spune doar că misiunea Mars Sample Return, cea prin intermediul căreia NASA intenționa să aducă primele mostre geologice de pe Marte, a fost estimată la 11 miliarde de dolari. Motiv pentru care Agenția Spațială Americană a fost nevoită să caute soluții mai ieftine, undeva pe la 6 miliarde de dolari.

Dacă preferați comparația, proiectul Nautilus X ar fi costat cam cât 12 zile de război în Afganistan, în condițiile în care costurile zilnice ale războiului de acolo se ridicau la circa 300 de milioane de dolari. Ca să rezumăm, 2 trilioane de dolari pentru cei aproape 20 de ani de război. Și atunci, de ce a renunțat NASA să testeze o astfel de tehnologie? Răspunsul e simplu. Cea mai mare problemă au reprezentat-o atât provocările inginerești cât, mai ales, fondurile. Dar, pe fondul creșterii competiției în noua cursă spațială, nu e niciodată prea târziu ca NASA să își întoarcă atenția asupra sa. Sau poate China…

Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!

Sursa foto: profimediaimages.ro

spot_imgspot_img