Despre necesitatea alfabetizării religioase în școală – Opinii

În ultimii ani am predat filosofia într-un liceu de stat în România și am facut catehism cu copii dintr-o parohie din Elveția. Am experimentat deci ce înseamnă să predai informații într-un conținut de stat și ce înseamnă să te ocupi de formarea spirituală a copiilor. Avatajul catehismului făcut în curtea bisericii și nu în școală este absoluta libertate în raport cu sistemul educațional, nu ai programe școlare, nu verifică statul ce informații dai și nici nu trebuie să îi evaluezi pe copii. Totuși, catehismul e diferit de ora de religie, pentru că scopul catehismului este aprofundarea credinței, în timp ce scopul orei de religie este să ofere cunoștințe legate de identitatea religioasă de pe teritoriul unei țări. La fel cum statul a decis că e important să înveți munți și răuri și prin ce orașe trec ele la șoală, și nu în excursie cu părinții, la fel, programa religioasă vizează obținerea de noțiuni clare și distincte despre identitatea religioasă, utile în formarea culturală a copiilor. Miza orei de religie e să dea un abc prin care copii să poată înțelege acest aspect al societății.

Atât timp cât religia se face în școală și nu în biserică ea are ca scop principal să dea cunoștințe, să formeze o cultură generală în acel domeniu și nu să insufle credințe și comportamente. Ori dacă o materie se ocupă cu predarea cunoștințelor, aceste cunoștințe trebuiesc evaluate conform unor criterii epistemice. Ora de religie nu evaluează comportamente morale și nici gradul de credință dar poate foarte bine să aprecieze gradul de cunoștințe la care a ajuns elevul în semestrul respectiv. Că nu există tip de cunoștință pe lumea aceasta care să nu formeze și caractere este o altă discuție, care se aplică și la filosofie, dar și la matematică și fizică. Nu poți vorbi despre filosofia politică a lui Aristotel fără să sugerezi că împlinirea omului nu se poate face decât în relație cu alte ființe umane, la fel cum, nu poți vorbi despre Predica de pe munte fără să presupui că ea ar trebui și să structureze comportamente.

În fapt, chiar dacă religia este predată confesional și nu e obligatorie, situația orei de religie este comprabilă cu situația filosofiei la clasele de real și tehnice căreia i se acordă aceeași 1 oră pe săptămână, mai exact extrem de puțin spațiu/timp pentru a preda cunoștințe temeinice în orice domeniu. Statul, în mărinimia lui epistemică, a decis ca în cadrul anilor de educație, elevilor să le treacă pe lângă ureche nume cum ar fi Aristotel, Platon, Ioan Gură de Aur sau Maxim Mărturisitorul. Totuși, elevii și părinții sunt înclinați să nu dea importanță materiilor cărora statul, prin Ministerul Educației, decide să nu le dea prea mult spațiu, de aici și ideea că la filosofie, religie sau educație civică toată lumea trebuie să obțină note mari. La această imagine contribuie și opinia unora potrivit căreia ora de religie sau de filosofie se ocupă cu formarea spirituală a copiilor și se adresează sufletului. A prelua aceasta opinie înseamnă a condamna aceste discipline la marginalitate, loc dedicat oricăror activități spirituale în ziua de azi. În Germania un elev poate opta să dea baccalaureatul la religie, unde va fi evaluat și notat conform criteriilor programei. Această opțiune nu face din tinerii nemți oameni mai credincioși decât alți tineri din Europa și nici automat oameni mai buni, face însă din ei oameni mai educați, mai cultivați și în ultimă instanță, cetățeni mai buni, căci acesta este scopul școlii obligatorii. Școala este locul care dă instrumente minim necesare pentru traiul în societate, unde trebuie să îți câștigi existența, să îți plătești impozitele și să respecți legile, pe scurt să te descurci într-un spațiu predefinit lingvistic și cultural.

Una dintre problemele serioase ale societății europene în ziua de azi este rata mare a analfabetismului religios, adică a lipsei de educație elementare legate de subiecte religioase. Analfabetismul religios produce la rândul său intoleranță și xenofobie legată de toți cei care, întâmplător, nu provin din aceleași medii culturale ca noi. Islamofobie și antisemitismul sunt cel mai adesea corelate cu incapacitatea de a aprofunda propria tradiție religioasă. Un om care își cunoaște (atenție, nu spun crede, ci cunoaște) tradiția religioasă din care provine nu se va teme de o altă tradiție religioasă, pentru că are instrumentele necesare să descifreze ce înseamnă o tradiție religioasă și în ce măsură ea influențează comportamente. De asemenea, analfabetisul religios produce fundamentalism, căci fundamentalismul religios este o opțiune pentru acei care nu au înțeles diversitatea internă confesională și istorică a unei tradiții religioase. Fundamentalismul și intoleranța religioasă nu sunt doar probleme ale diverselor religii, ci sunt probleme sociale, care afectează viețile fiecăruia dintre noi.

Indiferent dacă crezi sau nu în Dumnezeu, este inacceptabil să nu faci diferența între Noul și Vechiul Testament, să nu recunoști o statuie a Fecioarei Maria într-un muzeu sau să confunzi o icoană a lui Iisus cu Maica Domnului și cu Ioan Botezătorul cu o reprezentare a Sfintei Treimi ( caz la care am fost martoră). Educația religioasă în școala are menirea să alfabetizeze religios, în timp ce bisericilor le revine sarcina de a se ocupa de formarea duhovnicească. Și tocmai de aceea, ora de religie e în mod paradoxal mai utilă celor proveniți din familii ateee și agnostice decât copiilor care merg oricum în fiecare săptămână la biserică. Ori, dacă Ministerul Educației nu înțelege acest lucru nu face decât să își submineze propria vocație.

Generația care decide aceste măsuri e majoritar formată în timpul comunismului, adică, e generația celor care nu au avut parte de educație religioasă și prin urmare cred cu sinceritate că mersul la biserică (și prin urmare la ora de religie) e așa ceva corelat cu sentimentalism dulceag. Lipsa educației religioase în 45 de ani de comunism nu a anihilat credința, dar a transformat-o în ceva vag producând o generație care crede că e ceva acolo, fără să știe exact ce, cum sau de ce. E generația care stă la coadă la moaște pentru că acesta e singurul sacru tangibil la care are acces. În lipsa unei cunoașteri a conținutului credinței, creștinismul a rămas un sentiment interior care combină paradoxal supertițiile cu pietatea față de preoți, acești administratori al harului pe pământ, cu care ar fi util să te pui bine, căci, nu se știe niciodată. În condițiile în care aceasta generație a considerat că religia este treaba preoților și că treaba ei este să afișeze o pietate afectată în puținele dăți pe an când trec pe la biserică, decizia să noteze orele de religie apare firească, pentru că, nu-i așa, religia nu are nimic de-a face cu intelectul și înțelegerea lumii în care trăim?

Totuși, fără o minimă cultură creștină e greu să pricepi istoria Europei din antichitate până în secolul al XIX-lea, nu vei aprecia istoria artei până cam tot până acolo, nu vei pricepe nici filosofia evului mediu, dar nici măcar pe Ilumiști, pentru că majoritatea curentelor ideatice europene au aprăut ori datorită creștinismului, ori împotriva lui. Dacă nu știi nimic despre forța dogmelor și a ereziilor, nu vei putea pricepe bine nici măcar comunismul. A vorbi despre Europa de astăzi fără a intra în mecanismele intime ale creștinimului, în matricea căruia s-a format , e ca și cum ai scrie o istorie a Ierusalimului în care să nu faci nicio refere la iudaism sau ca și cum ai încerca să înțelegi istoria Orientului Mijlociu fără islam. Suntem cu toții influețați cultural de cultura religioasă a spațiului nostru geografic, indiferent dacă alegem să credem sau nu, dacă ne definim prin identitatea religioasă sau împotriva ei, de aceea, o înțelegere critică a tradției religioase e esențială în formarea noastră umană.

Credința e o chestiune de alegere individuală, în sensul în care poți să știi tot ce înseamnă teologie și istorie creștină, dar să nu crezi în Dumnezeu. Invers însă, nu se poate cu adevărat. Nu poți să crezi în Dumnezeu sau în transubstanțiere, dar să nu știi de fapt în ce crezi. Când am ajuns în Elveția, și i-am auzit pe colegii mei cum citau din Biblie m-am simțit profund jenată. Nu îmi sugerase nimeni că citesc ceva din Vechiul Testament, mi se repatase că este de datoria mea de creștin să mă rog, să postesc, să citesc acatistul X și poate Patericul, dar nu mi-a zis nimeni că în formarea mea intelectuală și umană intrau și lecturile biblice. Apoi, în Orient, m-am simțit din nou extrem de prost că habar nu aveam care e distincția între copți, melchiți și maroniți și ales cât de mult seamănă ei liturgic și cultural cu ortodocșii. Până atunci nu înțelesesem de ce ortodocșii apar sub eticheta de biserici orientale. În multe medii din România când vorbesc despre creștinii din lumea arabă, sunt întrebată dar, ce arabii nu sunt toți musulmani? M-am apucat să citesc teologie creștină și cărți din Biblie, în momentul în care am înțeles că Leviathanul lui Thomas Hobbes este o reinterpretare a multor texte biblice și că nașterea subiectul modern cartezian are de-a face cu educația iezuită a lui Descartes. Este vorba despre cunoștințe care te ajută să înțelegi isoric, politic și cultural bucata de spațiu-timp în care trăiești și nu de adevăruri de de credință. Și de aceea am simțit de datoria mea să explic copiilor la catehism cum să caute un citat în biblie (e o activitate care îi distrează foarte tare) că Iisus era evreu și mergea la siangogă sau că sacrificiul cerut lui Avraam este o prefigurare a sacrificiului hristic și nu gestul sadic al unui părinte fanatic.


Citeste intreg aticolul si comenteaza pe Contributors.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *