Războiul pornit de Putin în Ucraina, care intră în cel de-al cincelea an de existență, „a relevat şi amploarea complicităţii chineze”, scrie profesorul Ioan Stanomir, care arată că voinţa guvernării de la Beijing este aceea de a „adânci procesul de vasalizare al Rusiei: prelungirea conflictului serveşte unui singur scop, acela al hegemoniei chineze”.
La patru ani de la declanşarea invaziei ruse împotriva Ucrainei, viitorul pe care îl imaginează naţiunile noastre nu mai poate fi acelaşi. Războiul şi pacea au încetat să mai fie simple concepte, parte din conversaţia intelectuală sau politică. Tranşeele, barbaria şi oroarea au revenit în Europa, după şapte decenii. Iar întoarcerea la anii de dinainte este doar o iluzie.
Anul 2022 nu este un accident,ci punctul culminant al unei restauraţii imperiale. Anexarea Crimeei şi a estului Ucrainei, din 2014, marcau, deja, depăşirea unei graniţe simbolice. Inacţiunea administraţiei Obama şi a partenerilor europeni a încurajat Rusia pe acest drum al expansiunii. Tendinţele de conciliere au tradus acest declin al descurajării. Pacifismul şi laşitatea colectivă au reprezentat rama istorică în care s-a plasat renaşterea vocaţiei hegemonice a Rusiei.
„China este statul fără de care lupta Rusiei nu ar fi putut continua”
Căci regimul de la Moscova al lui Vladimir Putin nu este diferit de cele care îl precedă, istoric. Nu este nimic surprinzător în recursul la autocraţie şi la crima de război. Ereditatea ţaristă şi sovietică reprezintă patul germinativ al putinisnului. Ceea ce dictatorul promite naţiunii ruse este gloria. Iar în schimbul gloriei el cere supunerea oarbă şi sacrificiile umane. Ca de atâtea ori, statul rus îşi devoră supuşii, invocând sacralitatea unui imperiu ridicat pe gropi comune şi pe milioane de victime.
Războiul din Ucraina a dezvăluit, de o manieră dramatică, lichidarea vechii ordini internaţionale. Agresorul nu a fost denunţat sau sancţionat colectiv. Statele din afara Occidentului au ales neutralitatea binevoitoare faţă de Rusia, în vreme ce “Naţiunile Unite” au continuat să fie ceea ce au fost de multe decenii, un for ce acordă tiranilor respectabilitatea visată universal. Reacţia la agresiunea Rusiei a indicat fragmentarea societăţii internaţionale şi influenţa exercitată de Rusia în context global.
Războiul din Ucraina a relevat şi amploarea complicităţii chineze. Dincolo de retorica ipocrită, R. P. Chineză este statul fără de care lupta Rusiei nu ar fi putut continua. Relaţia de asimetrie dintre cele două autocraţii este evidentă, după cum evidentă este şi voinţă guvernării de la Beijing de a adânci acest proces de vasalizare al Rusiei: prelungirea conflictului serveşte unui singur scop, acela al hegemoniei chineze.
Noutatea lunilor din urmă a fost iniţierea, prin mediere americană, a unui proces de negocieri. Diplomaţia a redevenit o opţiune, însă fundalul pe care este plasată rămâne identic, cel al barbariei ruse. Pacea trebuie să fie mai mult decât un armistiţiu, după cum ea nu poate fi o capitulare. Iată elementele pe care nu le putem ignora.
„Este această pace posibilă?”
Este această pace posibilă? Răspunsul este dat de conduita Rusiei înseşi. Regimul de la Moscova concepe pacea ca pe un instrument de distrugere al Ucrainei. Cerinţele legate de cesiunile teritoriale nu sunt inocente: ele indică continuitatea unui proiect de politică externă. Intenţia Rusiei este de a slăbi, fatal, Ucraina. Următorul pas este satelizarea ei completă, în urma unui alt val de anexări.
Provocarea oricărei păci este evitarea transformării Ucrainei într-un nou Vietnam de Sud, incapabil să reziste şi să dureze. Garanţiile de securitate înseamnă concretizarea descurajării. Costul unui nou atac rus trebuie să fie unul prea ridicat spre a fi acceptat. Forţa militară trebuie să garanteze pacea.
„Rusia nu şi-a atins ţinta”
În termeni militari şi simbolici, Rusia nu şi-a atins ţinta din februarie 2022. Statul ucrainean continuă să existe şi schimbarea de regim nu a avut loc. Amploarea pierderilor umane şi materiale ruse este copleşitoare: Rusia a intrat în cel mai lung conflict al istoriei sale recente. Frontul este aproape îngheţat, iar unica armă a regimului de la Moscova este terorizarea populaţiei civile. Economia rusă există doar ca un instrument de alimentare al agresiunii.
Obiectivele de pace ale Ucrainei nu se mai pot defini prin restaurarea integrităţii teritoriale, ci presupun, înainte de toate, păstrarea viabilităţii sale. Simpla sa supravieţuire ca entitate independentă, în anul de graţie 2026, este un semn relativ al victoriei: Rusia a fost oprită din ceea ce urma să fie un marş triumfal.
Bătălia pentru pace se poartă nu doar pe câmpul de luptă din Ucraina: operaţiunea din Venezuela şi criza din Iran nu pot fi separate de acest tablou strategic. Atacurile împotriva flotei-fantomă de petroliere accentuează presiunea asupra Rusiei. Marina americană, asistată de aliaţii europeni, poate sugruma acestă conductă ilegală de export. Cât despre Iran, pierderea unui aliat ar marca o înfrângere pentru Rusia.
Bătălia pentru pacea din Ucraina implică, pentru naţiunile europene din NATO, revenirea la realism şi la ȋnarmare. Descurajarea, convenţională şi nucleară, reprezintă alternativa la cedare şi capitulare. Clarviziunea strategică este esenţială. Apărarea independenţei nu se poate negocia, niciodată.
În acest viitor în care am intrat nu mai este loc pentru idealism utopic. Momentul este acela al revigorării militare şi industriale China comunistă şi Rusia sunt unite de acest sentiment revizionist. Din Europa până în Marea Chinei de Sud , trecând prin Golful Persic, confruntarea cu inamicii noştri nu poate fi evitată. Ucraina este o piesă centrală din acest edificiu pe care avem datoria să îl protejăm, prin fermitatea alegerilor noastre.
Articolul de opinie a fost publicat inițial în Contributors
