Sergiu Meseșan, supranumit „Getotac”, a fost comandantul operațional al Romanian Battle Group „Getica”, un grup de voluntari, format din români și moldoveni, care luptă alături de Ucraina în războiul cu Rusia. Unitatea operează în structuri de tip infanterie ușoară şi este specializată în tactici moderne de luptă, inclusiv utilizarea dronelor, dar și recunoaștere. Într-un interviu pentru publicul HotNews, Sergiu Meseșan explică cum se împletesc cele două „realități” ale războiului din Ucraina: „sălbăticia conflictului pozițional, de tip Verdun, din primul război mondial, care presupune tranșee, noroi, pierderi de vieți omenești și asalturi frontale” și „inovația tehnologică, unde lucrurile merg deja spre science fiction”. Din acest punct de vedere, acest război este „unic în lume”, explică fostul comandant.
- Romanian Battlegroup „Getica” s-a format în septembrie 2023 şi integrat în Legiunea Internațională din Ucraina. Sergiu Meseșan a fost team leader-ul acestei echipe. S-a retras la începutul acestui an și s-a întors la viața civilă din România.
- „Marea majoritate a atacurilor cu drone vânează liniile de aprovizionare, rutele din spatele frontului, pe unde intră și ies soldații din luptă. Ca să le blocăm cât mai mult posibilitatea de a face rotații, să ținem cât mai mulți soldații în poziții, să fie cât mai obosiți. E un război crunt, vorbim foarte cinic, dar cam ăsta e scopul, nu?”, povestește fostul soldat.
„Noi aici suntem talibanii”
– HotNews: Cum i-ați descrie unui român obișnuit, care se informează doar din știri, realitatea frontului din 2026?
– Sergiu Meseșan: Iadul pe pământ! Din ce am urmărit despre alte războaie, din documentare, conflictul acesta pare, într-un fel, că merge înapoi în timp. Ne-am obișnuit cu războaiele moderne, de după Al Doilea Război Mondial încoace. Îmi amintesc de Iugoslavia, care a fost în timpul vieții mele și eram deja la o vârstă la care puteam înțelege ce se întâmplă.
A fost un conflict scurt, dar existau deja anumite arme, sovietice. Până la urmă, era tot un fel de război apropiat de acesta din Ucraina. Totuși, din ce îmi amintesc, intensitatea de atunci nu se compară cu cea de acum.
Apoi am văzut războaiele rapide purtate de NATO: Afganistan, Irak, de două ori. Vorbeam despre asta cu un american din Bahmut (n.r.- din Ucraina), într-o misiune. El fusese în Afganistan, iar pentru mine este primul război. L-am întrebat care e diferența, iar el mi-a spus: „Nu se compară ce aveam acolo”. SUA au arme moderne, studiau războiul, iar acolo era o mișcare insurgentă: talibanii nu aveau arme moderne, nu aveau artilerie.
Iar când l-am întrebat care e diferența dintre Afganistan și războiul din Ucraina, mi-a răspuns: „Ca să-ți zic cât mai simplu, aici noi suntem talibanii”. Rolurile erau inversate, noi eram cei mult mai rudimentari, având în față o armată redutabilă, armata rusă, centralizată, cu centre de comandă coordonate, cel puțin așa erau lucrurile la început.
Noi luptam cu ce aveam, cu ce arme veneau, cu ce mai exista prin stocuri. Războiul acesta se apropie foarte mult de războaiele inițiale, istorice, din prima jumătate a secolului trecut, pentru că este un război pozițional, cu tranșee.
„Există această sălbăticie a conflictului pozițional”
– Chiar și cu evoluția tehnologiei, cu drone?
– Acesta e paradoxul total, pentru că, în momentul în care ajungi acolo – și noi (n.r. Getica), am operat și cu drone, am săpat și tranșee – ești pus în fața unui scenariu care, în principiu, pare ireal. Există acest rudimentarism și această sălbăticie a conflictului pozițional: Verdun, Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial, tranșee, noroi, pierderi imense, asalturi frontale.
Pe de altă parte, ai aspectul celălalt: inovația tehnologică, adaptabilitatea, niște concepte tactice pe care le-am studiat și eu în anii aceștia. Acolo lucrurile au luat-o razna, merg deja spre science-fiction, în anumite cazuri. De aceea spun că este un paradox total. Dar toate elementele astea, eu cred că îl fac să fie un război unic în lume, până acum.
– Am văzut că, pe Substack, aveți un fel de școală virtuală de operatori militari de drone.
– Am încercat. Încerc…
„Marea majoritate a atacurilor cu drone vânează liniile de aprovizionare”
– Există percepția că cei care manevrează drone sau se ocupă de comunicații sunt scutiți de brutalitatea frontului. Cum arată realitatea?
– Nu este adevărat. Lumea crede că stai în spate. Războiul dronelor a adus eficiența acestor arme în adâncimea frontului. Vorbim de adâncimea de la linia 0, cum îi spunem noi, nu linia întâi. De la linia 0 până în zona efectivă de marcație și dincolo de ea, într-o zonă gri, disputată, avem acum drone mici, comerciale, ușor de procurat și suficient de numeroase de ambele părți ale conflictului.
Dronele acestea pot intra 40 de kilometri în teritoriul inamic. Sigur, își pierd din eficacitate, din baterie, nu mai ai timp să alegi ținta, dar, cu cât ești mai aproape, cu atât sunt mai eficiente și ai mai mult timp să stai în aer, să urmărești și să încerci să prinzi o țintă.
Pozițiile piloților, în cazul FPV-urilor (n.r. – dronă de tip First Person View), trebuie să fie undeva până la 10 kilometri în adâncime, deci în teritoriul nostru, acolo unde poziționăm piloții. Mai mult de 10 kilometri nu mai oferă o adâncime suficient de bună în teritoriul inamic.
Încercăm să ne apropiem cât mai mult, ca să avem cât mai multă adâncime în teritoriul inamicului. De ce? Pentru că, de foarte multe ori, încercăm să lovim liniile lor de aprovizionare. Sunt foarte multe videoclipuri în care, lăsând la o parte imaginile alea, sălbatice, în majoritatea cazurilor sunt lovite vehicule sau infanterie în timpul deplasării spre poziție ori la ieșirea din poziție, după misiune.
Marea majoritate a atacurilor cu drone vânează liniile de aprovizionare, rutele din spatele frontului, pe unde intră și ies soldații din luptă. Ca să le incapacităm și să le interzicem cât mai mult posibilitatea de a face rotații, să ținem cât mai mulți soldații în poziții, să fie cât mai obosiți. Da, e un război crunt, vorbim foarte cinic, dar cam asta e scopul, nu?
În momentul în care te apropii, ca echipaj de drone, până la 10 kilometri, în cazul FPV-urilor, și, în cazul Mavic-urilor, dronele de supraveghere, la un maxim de 3-3,5 kilometri de linia 0, acolo există o expunere imensă.
În momentul ăsta, inamicul are o tactică de infiltrare a unor echipe pe care noi le numim DRG, „Diversionary Reconnaissance Group”.
Sunt echipe de infanterie de maxim 3-4 oameni, care încearcă să se infiltreze cât mai adânc în teritoriul nostru. Sunt sinucigași, bineînțeles. Sunt 4 oameni în mijlocul a mii de ucraineni.
„Tactica lor principală este să se infiltreze câte 2-3 soldați”
– Cum poate rezista un om la astfel de presiuni?
– Nu știm exact. Nu pot să spun. Există o mulțime de ipoteze: frica, faptul că sunt oricum uciși de ai lor, auzim tot felul de povești. Nu există o verificare clară – un prizonier îți spune ceva, altul spune altceva. Este însă o tactică pe care ei o aplică și, astfel, avansează. Eficiența este mică, dacă te uiți pe hărți, vezi că, de fapt, armata rusă nu avansează semnificativ. Pe teren, s-a avansat infim, uneori doar sute de metri.
Tactica lor principală, acum, este să infiltreze câte 2-3 soldați sub acoperirea elementelor naturale: ceață, vreme rea. De ce? Ca să nu putem zbura. Ei încearcă să se infiltreze când noi nu avem drone în aer. Acum, noi avem aproape tot timpul drone în aer, chiar și cu riscul să le pierdem. Decât să pierdem vieți, mai bine pierdem drone. Dar, într-adevăr, când este un vânt foarte puternic, aproape că nu mai poți controla drona.
În momentele acelea, se pot infiltra. Îi prindem uneori, dar alteori reușesc. Și, atunci, echipe de piloți de drone care se aflau la 3,5 kilometri de front s-au trezit atacate noaptea de 4-5 ruși și omorâte. Au existat cazuri în care au fost eliminate echipajele noastre de drone.
„Nu ai cum să ai un război în totalitate digital și robotizat”
– Credeți că acest război este primul „beta-test” global pentru un conflict total digitalizat?
– Eu cred că, atunci când vorbim despre structuri precum NATO, războiul era deja foarte digitalizat. Însă, când vorbim despre armata rusă, cred că lucrurile ajung, pînă la urmă, tot la un război pozițional.
Asta este o chestiune pe care NATO trebuie să o înțeleagă. NATO se bazează foarte mult pe elementele acestea corelate, Link-16 (n.r. o rețea tactică de date militare), toate nebuniile astea care comunică între ele: avioane, infanterie, tancuri, tot.
Într-adevăr, poți face o împingere, poți face un atac-surpriză, mă refer la un război pe scară largă. Dar, la un moment dat, se ajunge la o densitate atât de mare a inamicului, încât frontul trebuie oprit.
Avioanele nu vor mai putea opera la fel, pentru că și adversarul trage în tine, are antiaeriană și tot ce trebuie, iar frontul se compactează până când se ajunge la acest război pozițional. Asta înseamnă că inamicul începe să sape tranșee și linii defensive, iar tu ajungi într-un punct în care tehnologia „nu mai poate”.
Deci, nu ai cum să ai un război în totalitate digital și robotizat. Pentru că războiul înseamnă să eliberezi sau să cucerești teritoriu. Iar în momentul în care eliberezi sau cucerești, trebuie să stabilizezi cuceririle cu infanterie.
Până la urmă, vor trebui soldați acolo. Încă nu avem roboți și armate de roboți umanoizi care să facă patrule, să controleze populația, să evite sabotajele. Orice ar face tehnologia, orice ar face echipele de asalt, coloanele de tancuri, până la urmă din spate va trebui să vină infanteria, efectiv, ca să stabilizeze pozițiile și să implementeze o administrație, așa cum au făcut inamicii în Lugansk și Donețk. Așa că nu ai cum să ajungi la un război 100% digital. Este aproape imposibil.
„Toți cei care cred că armata română nu ar face față unui conflict, nu au de unde să știe”
– Dacă privim dincolo de experiența de luptă acumulată în acești ani, ce credeți că ar trebui să împrumute românii din structura sau din mentalitatea armatei ucrainene?
– Sunt multe de împrumutat. Nu neapărat că laud ucrainenii, dar, când am ajuns acolo, în 2023, am văzut o armată care semăna destul de mult cu a noastră de acum: foarte multe regulamente, foarte multă birocrație, probleme mari în implementarea unor soluții noi.
În 2023 au început antrenamentele pe Javelin (n.r. arme moderne anti-tanc), pe F-16, cu toate adaptările acestea care s-au făcut. Occidentul le-a dat arme pe care nu le mai văzuseră niciodată, cum este și Patriot (n.r. sistem militar de apărare antiaeriană).
Diferența dintre armata ucraineană și armata română poți să o faci doar dacă armata română s-ar vedea, și sperăm să nu fie cazul, în punctul unui conflict. Așa că toți cei care cred că armata română nu ar face față, nu au de unde să știe.
Din păcate, eu cred că ne lipsește partea în care nu vrem să ajungem la conflict, dar ne pregătim pentru el. Suntem un pic delăsători, în sensul că „s-ar putea să nu vină și, dacă vine, o să facem noi ceva”.
Eu cam așa văd lucrurile, dar nimeni nu spune că, în momentul în care zicem „o să facem noi ceva, dacă vine războiul”, nu o să fim eficienți, adaptabili și inovatori. Deci nu cred că ei sunt mai buni decât noi din punctul acesta de vedere. În schimb, da, avem de învățat de la ei, pe timp de pace, să ne pregătim pentru război: „Si vis pacem, para bellum” (n.r. Dacă vrei pace, pregătește-te de război).
S-ar putea să existe limitări, s-ar putea să nu vrem să panicăm prea mult populația, pentru că orice pregătire este vizibilă. Și există în România această teamă de a panica populația, dar, până la urmă, spui adevărul oamenilor, pentru că nu trăim în vremuri stabile.
Există și această secretizare masivă. Nu ni se spune. De exemplu, a căzut recent, la Iași, (n.r. la data de 26 martie), o dronă Gerbera (n.r. dronă rusească).
Nu se știe de unde venea sau altceva, pentru că la noi există o secretizare extremă pe incidentele acestea. Toate elementele astea, eu cred că pun bețe în roate pregătirilor reale pentru un conflict, pe care trebuie să le facem. Chiar dacă vine, chiar dacă nu vine.
– Pe pagina de Facebook „Getica” ați publicat o postare în care spuneați că militarii din România nu sunt suficient de pregătiți. În cazul unui conflict, credeți că militarii români sînt pregătiți din toate punctele de vedere, nu doar din perspectiva „fierului”?
– Am spus că, din ce am văzut noi acolo, le recomand să fie foarte bine pregătiți fizic. Nu că nu sunt pregătiți, ci să tragă mai tare în sensul acela. Sunt două aspecte distincte: pe de o parte, nivelul de pregătire al armatei române, iar pe de altă parte, prezența aliată NATO. Sunt două lucruri diferite și trebuie analizate separat. Dacă ne bazăm pe pregătirea noastră cu scuza că avem oricum pe cineva care să ne apere, atunci cred că 1- facem o greșeală și 2- ajungem să spunem „hai să nu ne mai pregătim, pentru că avem aliați aici”.
Prin 2023 spuneam că cel mai urât scenariu este cel în care NATO este împărțit în două: în două conflicte, în două părți diametral opuse ale globului. Se întâmplă deja. Ne trezim, dintr-odată, cu armata americană care are o problemă mare în Iran. Iar aliații… nu suntem doar noi cei care nu ne hotărâm în privința asta. Eu cred că toată Europa este în situația aceasta.
Toată lumea acuză Europa că nu este suficient de rapidă. Acum se fac eforturi mari, există programe, fonduri și așa mai departe, dar nu există incisivitate de război. Eu nu o văd.
Am avut contact atât cu militari străini, cât și cu reprezentanți NATO. Au venit voluntari din zona NATO, unii veterani ai unor conflicte, care au luptat alături de noi și ne-au împărtășit din experiența lor.
În acest context, NATO este, într-adevăr, o forță enormă și foarte modernă. Au doctrine care au fost formate pentru a combate Federația Rusă, până la urmă. Dar există și scenariul în care nu vom putea fi apărați, oricât de mult nu am vrea să recunoaștem asta.
Din ce în ce mai mult vedem că un astfel de scenariu este posibil și că trebuie luată în calcul și perspectiva adversarului, inclusiv posibilitatea ca acesta să aibă o strategie în acest sens.
Astfel, Federația Rusă, în eventualitatea unui conflict cu NATO, nu cred că ar recurge la un atac direct. Văd mai degrabă o Rusie care alimentează tot felul de conflicte mici.
„Părerea mea este că războiul ăsta se va termina destul de curând”
– În contextul războiului din Orientul Mijlociu, a devenit războiul din Ucraina un front secundar?
– Cred că ne-am obișnuit. Eu m-am oprit din activitate, dar am prins un an de Trump pe front. Și ne-am obișnuit cu ideea că lumea s-ar putea să înceapă să se sature de conflictul acesta și să îl lase în plan secundar.
Cred că a contat foarte mult faptul că Trump a venit hotărât să încheie conflictul din Ucraina în termenii lui și, bineînțeles, ucrainenii nu au vrut să cedeze teritoriu pe „povești”, dar asta a costat Ucraina.
În momentul în care America te lasă, probabil nu chiar de tot, dar aproape, treci în plan secundar. Și când America începe să fie prinsă și prin Venezuela, și prin Iran, și prin Orientul Mijlociu, treci și mai mult în plan secundar. Poate fi și o strategie, dar nu cred că mai contează atît de mult, la firul ierbii.
Până la urmă, nu cred că Ucraina mai depinde, în momentul acesta, în măsura în care depindea în 2022, de opinia publică și de media. Acum știu ce au de făcut, este clar unde sunt.
Eu zic că este ultima sută de metri a războiului. Părerea mea este că războiul ăsta se va termina destul de curând. Nu știu dacă se va termina cum vrem noi. S-ar putea să se termine cu o escaladare majoră, s-ar putea să se termine cu „prostii” făcute de Rusia, s-ar putea să existe un conflict intern – se taie internetul… Nu știm exact. Sînt multe ipoteze.
„Începem să vorbim și limba, conflictul devine mult mai personal”
– Și de unde vine toată dorința asta și motivația voastră de a continua să luptați?
– Pentru că începi să faci blending-in (n.r. să te amesteci) cu populația, cu camarazii ucraineni, nu mai este ca la început. La început erai un om care voia să încerce să ajute. Ajungeai acolo, erai străin, nu știai mare lucru. Acum, mulți dintre băieții din Getica, inclusiv eu, avem prietene sau soții ucrainence. Sunt trei ani. Începem să vorbim și limba, conflictul devine mult mai personal.
Mai și glumesc: am mers pentru șase luni și am venit după trei ani, și nici acum nu știu dacă nu mă duc înapoi. Toate aceste lucruri te marchează și începi să o iei personal.
Cam toți voluntarii străini sunt în punctul ăsta. Sincer, cred că 90% dintre ei, cu foarte mici excepții, au venit vrând să ajute, urau Rusia, nu neapărat pentru că le plăcea Ucraina. Nu știau ce este Ucraina, erau americani, neozeelandezi, oameni din țări foarte îndepărtate.
Apoi s-au integrat atât de tare și le-a plăcut atît de mult această rezistență ucraineană.
Dacă ar fi fost soldat contra soldat și ar fi fost respectate convențiile de la Geneva, Federația Rusă ar fi avut, cred eu, mult mai puțină opoziție din partea Occidentului decât în felul în care s-a comportat. Făcând crime de război, au reușit să atragă mult mai mulți oameni care, probabil, erau indiferenți sau sprijineau Ucraina, dar nu erau pregătiți să meargă să moară pentru ea.
„Când mergi la război, te aștepți să ai un sprijin acasă”
– Și există și un alt tip de front decît cel văzut efectiv, unul mai puțin vizibil, în relațiile dintre oamenii apropiați, din familie sau dintre prieteni, când ajung să creadă lucruri opuse. Ce este mai greu de dus, de fapt: riscul fizic sau genul acesta de ruptură? Cum resimte un soldat faptul că, atunci cînd se întoarce acasă, se poate lovi de ostilitate, judecată sau lipsă de înțelegere din partea celor din jur?
Doare mai mult. Pe mine mă doare, absolut. Când mergi la război, te aștepți să ai un sprijin acasă. Asta cred că este valabil și în Ucraina, și în orice altă țară.
Hai să răspund aici dintr-o perspectivă pur personală. Eu încep să înțeleg mișcarea aceasta de aici, această mișcare rusofilă. Am văzut felul în care operează propaganda Federației Ruse.
Foarte multe țări din Europa, care au intrat în campanii de combatere a dezinformării, fac broșuri, fac conferințe pe tema asta de ani de zile, pentru că Rusia nu a început acum să atace Europa. Eu aveam anumite contracte prin Europa, în 2017, lucrând în securitate cibernetică.
Rusia executa operațiuni hibride, ataca infrastructură critică în țări din Europa încă din 2017. Asta în tactică se numește „Better Space Shaping” – pregăteau deja un teren de luptă, inițial în spațiul virtual, bineînțeles. Se gândesc foarte mult la asta. Și ne fac rău fără să tragă un glonț. Ne dezbină, ne polarizează, ne afectează alegerile.
Cele mai critice procese democratice într-un stat sunt alegerile. Și nu doar pe ale noastre, ci și pe cele ale Americii. Sunt sută la sută sigur că a existat influență rusă în acele alegeri faimoase din 2016.
Deci îi înțeleg pe cei de acasă. Acum, nu pot să spun că îmi place ce se întîmplă, sau că n-aș încerca să schimb ceva. Noi, în Getica, încercăm mereu să informăm, am încercat și să pacificăm. Pînă la urmă, cred că am și polarizat, sincer, pentru că ajungem în punctul în care spui: „Bă, deci chiar n-ai cu cine. Ok, atunci hai să vedem. Formăm două tabere”. După aceea am revenit și am spus: „Stai, că nu-i bine”. Nici nu mai știm ce să facem. Sunt mecanisme în stat care ar trebui să facă acest lucru și, sincer, există și o dezamăgire.
Ce s-a întâmplat în decembrie 2024 cred că a fost o problemă mare, un punct de cotitură pentru România, la alegerile acelea, indiferent dacă ne dăm sau nu seama.
Unii spun că s-a distrus democrația pentru că s-au anulat alegerile, alții spun că am scăpat de o lovitură de stat camuflată. Părerile sînt împărțite. Când s-a întâmplat asta, indiferent dacă existau sau nu probe, statul ar fi trebuit să meargă spre o combatere puternică a fenomenului.
„În anumite zone ale frontului, nu se mai trage cu arma aproape deloc”
– Care este cel mai mare mit despre război pe care îl aveați înainte să ajungeți acolo și despre care v-ați dat seama că nu este adevărat?
– Cel mai mare mit despre războiul din Ucraina, cu excepția primului an în care eu am lipsit, este cel al contactului direct. Lumea crede că intri în luptă, efectiv, și începi să împuști inamici, iar ei trag în tine.
Este cel mai mare mit pe care l-am întâlnit, cel puțin. Există imaginea asta din film, în care omul merge spre front, intră în tranșee, începe schimbul de focuri, iar cu dronele este din ce în ce mai puțin contact direct, până la lipsa aproape totală a acestuia.
În anumite zone ale frontului, nu se mai trage cu arma aproape deloc. Iar încă de la începutul lui 2023, contactul direct era, aș spune eu, la vreo 20% din ce vezi într-un război filmat sau în documentarele despre Al Doilea Război Mondial.
Există foarte multă pregătire înainte de a intra acolo. Noi am avut o recrutare și încercăm să facem o echipă secundară a Getica, într-un alt punct. Le explicăm candidaților că, după ce pleacă în stagii de pregătire, cam trei luni jumate, s-ar putea să nu vadă deloc zona frontului și să rămână în centrul Ucrainei sau la peste o mie de kilometri, în tabere de antrenament.
Ucraina instruiește acum foarte mult personalul pe care îl trimite în luptă. Unii își pierd răbdarea, pentru că vin oameni pregătiți, care au fost soldați în alte țări, au fost în conflict, au experiență și se așteaptă să intre imediat în luptă.
Dar în Ucraina există acum niște proceduri legale foarte stricte: nu contează cine ai fost înainte, în orice unitate de elită din lume. Dacă ai ajuns în Ucraina ca voluntar, ești considerat soldat simplu și treci prin stagii de pregătire. Sînt niște ștampile fără de care nu te poți apropia de zona de conflict. Și aceasta este încă o așteptare falsă: să crezi că ajungi acolo, te urci într-un Humvee (n.r. vehicul militar) și te duci să te bați cu rușii.
– Cu ce vă ocupați acum?
– M-am întors la viața civilă. Am deja o lună și jumătate în civil (n.r. la momentul interviului). Am stat în Kiev, iar acum am venit înapoi în țară. E greu să te adaptezi. Foarte greu. Știu că exista, la un moment dat, un meme cu niște cuburi așezate, lipsea un cub și era o sferă, și veteranul de război proaspăt întors în societate zicea: „Nu se încadrează”.
Raluca CEBERE este colaborator Radio România Iași, studentă, anul II – Facultatea de Litere, specializarea Jurnalism și Științe ale Comunicării – Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași
