Gândire de grup sau grupuri de gânditori? Despre principiul „50 milioane de francezi nu pot greși” – Opinii

edic acest articol scepticilor,

victime ale bigotismului lipsit de orizont

și ale intoleranței intelectuale.

Ei sunt luminile călăuzitoare ale rasei umane.

Pentru că întotdeauna cunoașterea

începe cu scepticismul

și se termină cu încrederea în sine însuși.

Cu mai mulți ani în urmă, vizitând orașul Iași, am fost surprins de ineditul unui panou publicitar imens, postat pe marginea șoselei care duce din Podu Roș către Bucium și Vaslui. Era reclama unui magazin de mobilă: pe o superbă canapea de piele alb-aurie stătea tolănită (și aproape nudă) o superbă tânără de culoarea abanosului. Ce m-a șocat nu a fost faptul că era folosită imaginea unei persoane feminine neobișnuite în zona Iași-Vaslui, ci textul englezesc afișat la picioarele majestuoasei negrese: We are all different. Fortunately. (Noi toți suntem diferiți. Din fericire). Mi s-a părut o foarte inspirată definiție a diversității, deși imaginea folosită fusese intenționată să sporească vânzările de mobilă ale unui magazin oarecare.

După întoarcerea de la Iași, sloganul acela publicitar a fost una din ideile subterane pe care le-am plantat în primul (și, deocamdată, singurul) articol de pe Contributors dedicat integral gândirii de grup – Despre gândirea de grup (Groupthink). O aplicație la încălzirea globală. Cum se poate explica, m-am întrebat, că, în condițiile unei diversități anatomice (atât de) fericite, există, din nefericire, o (atât de) puternică polarizarea a intelectelor, ajungându-se până la gândirea de grup? Care este rolul consensului în formarea și menținerea gândirii de grup? Și de ce, în locul unei gândiri de grup, nu avem grupuri de gânditori?

Dintre posibilele răspunsuri la întrebările de mai sus, am ales să scriu azi despre rolul și importanța consensului (alimentat de numerele sale mari), ca instrument al presiunii sociale impuse de gândirea de grup.

Reiau pentru început două paragrafe introductive din articolul meu menționat mai sus pentru a preciza raporturile intrinseci dintre Groupthink și consens:

Termenul Groupthink desemnează grupul cu o abordare consensuală, care adeseori provoacă erori cu varii consecințe. Pentru că membrii care împărtășesc o gândire de grup, vizând atingerea consensului, iau decizii colective inadecvate, greșite, iraționale sau ineficiente, rezultatul final este o vizibilă deteriorare a eficienței mentale, testării realității și judecății morale(i) .

Într-un Groupthink, membrii săi acționează de la început cu o încredere absolută în dreptatea lor. Ei vorbesc numai între ei, se conving unii pe ceilalți folosind argumente specioase, îi forțează pe alții să cadă de acord cu ei, refuză să considere dovezi clare care contrazic punctele lor de vedere și ignoră sfaturilor altora din afara grupului. Cu cât vorbesc mai mult unul cu altul, cu atât devin mai convinși de dreptatea lor(ii) . În consecință, capacitatea membrilor grupului de a lua decizii finale este serios deteriorată, iar efectele acestor decizii vor avea o mică rată de succes.

Conform lui Irving Janis, gândirea de grup apare atunci când constrângeri subtile…împiedică un membru al grupului să-și exercite pe deplin puterea sa critică și să-și exprime deschis dubiile atunci când majoritatea membrilor grupului pare să fi ajuns la un consens(iii) . Din aceste motive, Groupthink-ul reprezintă un model de gândire în care oamenii se angajează atunci când sunt profund implicați într-o coeziune de grup, acolo unde străduințele membrilor pentru obținerea unanimității surclasează motivația lor de a evalua în mod realist căi alternative de acțiune(iv) .

Analizând impulsul generator al unui Groupthink, același Janis (1972, p. 9) consideră că este vorba despre un impuls psihologic către obținerea consensului cu orice preț, suprimând dizidența și evaluarea alternativelor pentru luarea deciziilor. Este o observație incisivă despre poziția privilegiată a consensului în fiziologia Groupthink-ului. În plus, produce și o deschidere de perspective pe care am căutat să le explorez în acest articol.

Gândirea de grup este responsabilă pentru exaltarea consensului și activarea conspirațiilor prin care se încearcă și, din păcate, se obține de multe ori, suprimarea diversității punctelor de vedere atât de necesare sănătății. Prin natura lor, grupurile de gândire se orientează și se deplasează în direcția consensului. Coeziunea și omogeneitatea lor este asigurată, printre altele, de polarizarea generată de așa-numitele argumente persuasive, cele care identifică direcția sau „polul” discuțiilor din Groupthink. Intrinsecă gândirii de grup, polizarea este un fenomen existent în foarte multe societăți umane, cu diverse grade de intensitate, exacerbate în ultimii ani de proliferarea rețelelor de socializare.(v)

Sute de studii de psihologie socială au indicat modul de polarizare a gândirii de grup.(vi) Cu cât oamenii împărtășesc o propensiune pentru o anumită problemă și o discută intens în grupul lor de gândire, cu atât se re-orientează către poziții extreme. Comentariile comilitonilor din grup vor încerca să convingă pe cei mai reticenți să adopte noile poziții. După discuții, membrii grupului devin mai încrezători în ei înșiși și mai înclinați spre poziții extreme. De exemplu, grupurile care au riscat vor accepta riscuri și mai mari. Grupurile înclinate spre precauție vor deveni și mai precaute. Grupurile care sunt alarmate de schimbările climatice vor deveni extrem de alarmate (Extinction Rebellion, Green New Deal, Greta Thunberg Fanclub).

Principiul „50 milioane de francezi nu pot greși”

Probabil că nu există o presiune mai mare în societatea contemporană decât presiunea socială. Explozia blogosferei, vlogosferei, a rețelelor de comunicare și socializare atotprezente și atotputernice, a numărului de „influencers” etc. a creat condițiile de dictatură a presiunii sociale. Credința că „50 milioane de francezi nu pot greși(vii) este adânc înrădăcinată în psyche și acționează ca un principiu de conduită socială pentru că numerele mari (de ex., 97%) produc o fascinație magică refuzată numerelor mici (de ex., 3%). Dacă suficient de mulți oameni fac sau spun ceva anume, înseamnă că există ceva semnificativ în acțiunile lor. Majoritatea nu poate greși! Consensul are întotdeauna dreptate!

Mult invocata supremație a regulii majorității democratice creează o situație paradoxală: adevărul este definit de opiniile sociale – 50 milioane francezi nu pot greși – conform cărora cunoașterea devine un proces democratic, iar adevărul este stabilit prin vot. Eu (încă mai) cred că adevărul se naște dintr-o idee care corespunde faptelor și datelor, nu opiniei publice.

Mai mult chiar: această noțiune a dreptății majorității desconsideră (și disprețuiește uneori) nemulțumirile acelor segmente ale societății care sunt în dezacord cu majoritatea, fie că e vorba de minorități politice, electorale, sociale, climatice etc.

Principiul celor 50 milioane de francezi [care] nu pot greși induce o dorință de conformitate din teama de a fi diferit (opusul reclamei de la Iași) și a deveni obiectul ridiculizării publice. Mulți oameni respectă și un principiu al conformității, bazat pe proverbul japonez: Cuiul care iese în afară va fi împins la loc cu ciocanul.(viii) De aceea, adeseori nu vedem nici un cui doritor să înfrunte loviturile ciocanului. Astfel, principiul celor 50 milioane de francezi [care] nu pot greși se poate perfect corela și cu principiul conformității la români: Capul plecat, sabia nu-l taie, sau cu varianta sa modernă Ciocu’ mic că noi suntem majoritari.

Există, uneori, și wisdom of crowds (înțelepciunea mulțimilor)(ix) . Dar, așa cum am demonstrat de-a lungul câtorva articole în care am criticat diverse consensuri, a încerca să sfidezi verdictele majorității este periculos. Încă din 1754, Voltaire avertiza că Il est dangereux d’avoir raison dans des choses où des hommes accrédités ont tort (Este periculos să ai dreptate acolo unde experții greșesc).

În ciuda principiului 50 milioane de francezi nu pot greși, majoritatea greșește de multe ori. Și care este reacția ta când observi că fiecare din grupul tău de gândire exprimă o judecată sau o părere despre care știi că nu este adevărată? Un posibil răspuns ar fi: Nu-mi pasă ce-au făcut sau ce-au zis ceilalți, judecata mea este adevărată pentru că am văzut totul cu proprii mei ochi mei. Doar că peste o jumătate de secol de cercetări de psihologie socială au demonstrat clar că adevărul, chiar dacă te face liber (apud Iisus), nu-ți oferă o protecție sigură contra consensului majorității.(x)

Studiul clasic al acestui fenomen a fost efectuat în 1951 de celebrul cercetător Solomon Asch, fost profesor la Brooklyn College și întemeietorul psihologiei sociale.(xi)

Experimentul său, sugestiv intitulat „O minoritate de unu contra unei majorități unanime”, a început prin a prezenta unor grupuri de 7 – 9 participanți două desene. Pe primul, era trasată o linie care servea drept standard. Al doilea desen conținea trei linii pentru comparații. Una din cele trei linii era egală în lungime cu linia standard. Participanților li s-au prezentat apoi mai multe seturi ale celor două desene. Sarcina lor era simplă: trebuiau să aleagă linia care era egală cu cea standard. Nu era nimic complicat, ambiguu sau dificil. Numai o singură linie de comparație era egală ca lungime cu linia standard, celelalte două era vizibil mai lungi sau mai scurte. Lăsați singuri, oamenii nu au avut nicio problemă în a face o judecată corectă.

În partea a doua a experimentului, Asch a folosit tot grupuri de 7 – 9 persoane, în care doar una era un participant inocent. Ceilalți erau figuranți plătiți de organizator. Aceștia au format majoritatea cvasi-unanimă și incorectă a grupului. Ipoteza pe care a testat-o Asch a fost următoarea: Participantul naiv va urma majoritatea grupului și va da un răspuns incorect.

Cum a funcționat gândirea de grup în acel experiment?

Să presupunem că, privind prima serie de două desene, participantul naiv vede că răspunsul corect este linia B. Dar persoana de lângă el spune tare că linia A este răspunsul corect. Omul nostru inocent se freacă la ochi, se mai uită o dată – E linia A, ce naiba! Poate că domnul de lângă mine are probleme cu vederea. Dar apoi, al doilea figurant plătit răspunde la fel – linia A este cea egală cu linia standard. Apoi al treilea, al patrulea, până când toți ceilalți indică linia A drept răspuns corect. Experimentatorul îl întreabă din nou pe participantul naiv: Sunteți sigur că ați răspuns corect prima dată, indicând linia B?!

Rezultatele publicate în 1956 de Asch arată că aproape 37% din participanții inocenți și-au schimbat părerile inițiale și au adoptat răspunsurile majorității incorecte.

Studiul său inițial a fost replicat de aproape 100 ori în multe țări: Japonia, Canada, Olanda ș.a. De fiecare dată, diverse tipuri de oameni, confruntați cu dictatura majorității, au renunțat la propriile lor judecăți și au acceptat răspunsurile incorecte ale celor mulți.

Participanții la experimentele lui Asch și celelalte care au urmat au fost intervievați despre cauzele care i-au făcut să-și renege propriile observații și să adopte răspunsurile incorecte ale majorității. Două motivații principale au fost identificate ca principii de conduită socială:

1. Principiul „50 milioane de francezi nu pot greși” – tirania numerelor mari

Aparent, oamenii se conformează presiunii unui Groupthink majoritar (cu numere mari) pentru că doresc să se încadreze în acel grup (influență normativă) și deoarece cred că grupul este mai bine informat decât sunt ei (influență informațională)(xii) .

Dacă 97% din experții climatici spun că oamenii sunt singurii responsabili pentru actuala încălzire globală, trebuie că ei au dreptate și eu greșesc. La nevoie, se poate substitui „încălzirea globală” cu alte teme consensuale (fracking, tectonica plăcilor, geneza hidrocarburilor, extincția speciilor etc.), unde experții majoritari au dreptate, iar dizidenții (scepticii, tulburătorii apelor corecte politic) sunt doar cuiele ieșite în afară și care trebuie lovite imediat cu bastonul poliției științei pentru a intra în rând cu celelalte(xiii) .

2. Principiul Cuiul care iese în afară va fi împins la loc cu ciocanul – comparația socială implică nevoia de conformitate pentru a evita ridiculizarea sau pedeapsa

Premisa aici este că fiecare dintre noi dorește să fie văzut favorabil de ceilalți membri ai Groupthink-ului. Și atunci, căutăm să identificăm ce prețuiesc ceilalți și unde ne plasăm noi în comparație cu restul grupului. Dacă depistăm o diferență, atunci ne orientăm astfel încât s-o anulăm și chiar s-o depășim – o cale sigură spre extremism.

Principiul cuiului care o ia în cap dacă iese prea mult în evidență funcționează oriunde există un control strict al majorității asupra eventualilor dizidenți: De la mari corporații până la start-up-uri, de la cùlturi religioase până la comitete de bloc etc. se discută (și de multe ori se impune prin contractul de angajare) ca noul membru să fie un team playercare respectă autoritatea colectivului.. care nu subminează deciziile majorității chiar dacă nu este de acord cu ele(xiv) . În loc să fie încurajată și admisă diversitatea opiniilor – așa cum sugera reclama de la Iași -, asistăm la încercări mai mult sau mai puțin subtile de reducere la tăcere a opoziției.(xv) Puterea „ciocanului” majoritar impune modul de comportare al „cuielor” minoritar-dizidente: Nu sunteți bineveniți în grupul nostru. Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate

Presiunea directă asupra dizidenților și ideilor lor deviante este un simptom bine-cunoscut și nouă: „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. Orice dizident va suporta o presiune crescândă din partea celorlalți membri din grup pentru a-l re-aduce pe linia gândirii unice. Riscul de a avea opinii à rebours a fost clar exprimat de Voltaire în citatul de mai sus. Puterea „celorlalți” nu este deloc neglijabilă(xvi) , și nu trebuie subestimată, mai ales dacă George Carlin are dreptate: Never underestimate the power of stupid people in large groups.

Există riscuri dacă ignori acest principiu? Da, și trebuie să fii pregătit pentru oprobriul public și biciuirea la stâlpul infamiei.

Nu ești de acord cu majoritatea opiniilor conform căreia fracturarea hidraulică otrăvește apa fântânilor din Pungești? Trebuie să fii plătit de Chevron sau alte companii americane. Ești un trădător al nației române, cu atât mai ticălos cu cât te-ai născut și ai crescut pe meleaguri vasluiene. La stâlpul infamiei cu tine!(xvii)

Nu ești de acord cu cei 97% experți climatici, care consideră că omenirea este singura responsabilă de actuala perioadă de încălzire globală? Te declarăm „scientific denier” și îți suspendăm cursul de Climate Change după ce l-ai predat 13 ani, eventual te mai și faultăm ca să-ți stricăm reputația științifică(xviii) .

Presiunea impusă membrilor din Groupthink pentru a gândi uniform de dragul menținerii unui consens mi se pare un atac dur și insidios la adresa personalității umane. Este o bună și precisă exemplificare a așa-numitelor experimente ale conformității efectuate de Solomon Asch în anii 1950, documentând clar modul în care indivizii cedează sau rezistă presiunii unui grup majoritar, precum și efectele pe care le au aceste presiuni de grup asupra opiniilor și credințelor individuale.(xix)

CONCLUZII

Senatorul William Fulbright (cu a cărui prestigioasă bursă am fost onorat de două ori) ne-a lăsat un sfat admirabil: Trebuie să învățăm să acceptăm cu bucurie opiniile dizidenților și să nu ne temem de vocile lor. Și, folosind o remarcă spirituală a lui Mark Twain, aș adăuga: De câte ori îți dai seama că ești de partea majorității, este timpul să te reformezi (sau să te oprești și să reflectezi). Gândirea liberă începe în dizidență.

Cele peste 175 articole publicate pe Contributors cu începere din aprilie 2014 (Gasland sau puterea manipulării) se vor a fi o încercare de constituire (reconstituire?) a unui peisaj intelectual divers, pluralist, al opiniilor și judecăților de valoare, indiferent de gradul lor de sfidare a unor consensuri vremelnice. Ca om de știință neangajat politic sub nicio formă, mă simt liber și obligat în același timp să depun mărturie despre orice derapaj intelectual întâlnit pe câmpul vast, neîngrădit încă, al schimburilor de idei. Și aștept ca și eventualii mei cititori să adopte o poziție out of the box atunci când vor întâlni idei, poziții, opinii, care la prima vedere li se vor părea incorecte politic.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *