Institutul Cultural Român. Patru puncte esențiale pentru reconstrucția lui la Guvern – Opinii

A. De ce revenirea ICR la Președinție nu e, juridic vorbind, posibilă

Am fost și eu siderat, ca absolut toată lumea, de inițiativa trecerii Institutului Cultural Român în subordinea Guvernului. Am scris și pe Contributors despre asta, atunci când am aflat. De fapt, termenul exact nu e siderat – ci perplexat. Am resimțit un amestec de uluire și de furie când am citit despre existența respectivului proiect de OUG. Nu înțelegeam ce se întâmplase: din 2016 încoace se discutase exclusiv despre revenirea ICR sub autoritatea președinției, tocmai fiindcă e instituția cea mai neutră politic (măcar sub raport teoretic) din arhitectura instituțională a statului. Petiția pornită de Mircea Cărtărescu și de mine în iarna lui 2015, semnată de vreo 4.000 de artiști, intelectuali și consumatori de cultură și transmisă către Administrația Prezidențială în primăvara lui 2016, exact asta solicita ca prim pas axiomatic pentru reconstruirea ICR: revenirea lui Președinție. Nu mă îndoiam că așa se va proceda. Și iată, apărută din neant, o inițiativă de ordonanță de urgență care urmărește să ducă ICR nu înspre președinția neutră politic (măcar teoretic, cum spuneam), ci înspre guvern – care e, în aceeași arhitectură a statului, cea mai explicit politică dintre instituții. Am avut, la fel ca toată lumea, senzația că președinția a abandonat proiectul de reconstrucție a ICR – care e pe cale să fie capturat definitiv de cine știe ce grupuri obscure și cumetrii, care redactau înspre folosul propriu acest proiect de OUG.

Abia zilele trecute am înțeles ce s-a întâmplat, ce e cu toată schimbarea asta, în urma răspunsului la petiție primit de la Administrația Prezidențială prin bunăvoința consilierului pe cultură al lui Klaus Iohannis, domnul Sergiu Nistor. Rezum mai jos liniile de discuție.

1. Decizia de mutare a ICR la Guvern, de neînțeles până acum pentru mine (ca pentru toată lumea), vine dintr-un detaliu juridic complet ignorat până recent. În 3 octombrie 2012, la câteva luni după demiterea lui Horia-Roman Patapievici și numirea lui Andrei Marga ca președinte al ICR, Curtea Constituțională a dat o decizie care constata că nu există prevăzută, în legea de funcționare a Administrației Prezidențiale, posibilitatea unui institut cultural național care să funcționeze sub Președinție. Mai precis, în formularea CCR, legea “nu conține vreo dispoziție potrivit căreia în subordinea Președintelui României se pot organiza instituții publice de interes național având natura juridică a unor autorități publice autonome”. Prin urmare, “modul de reglementare a cadrului juridic de funcționare al Institutului Cultural Român conținea un viciu de neconstituționalitate”.

Redau mai jos, e de fapt mult mai lămuritor astfel, pasajul respectiv din Decizia nr. 737/2012 a CCR:

“Curtea reține că scopul urmărit prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2012 este justificat prin dispozițiile art. 116 din Constituția României, care vizează structura administrației publice centrale, respectiv ministerele, organizate în subordinea Guvernului, și alte organe de specialitate. Potrivit textului constituțional invocat, ultimele se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorități administrative autonome.

Examinând acest motiv invocat de Guvern, Curtea constată pe de o parte că dispozițiile constituționale ale art. 116 prevăd că organele de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorități administrative autonome, iar potrivit art. 102 alin. (1) coroborat cu art. 111 Guvernul exercită conducerea generală a administrației publice, cu excepția autorităților autonome aflate sub control parlamentar. Ca o consecință a acestor prevederi constituționale, Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Președintelui României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 25 aprilie 2001, cu modificările și completările ulterioare, nu conține vreo dispoziție potrivit căreia în subordinea Președintelui României se pot organiza instituții publice de interes național având natura juridică a unor autorități publice autonome. Având în vedere cele de mai sus, rezultă că modul de reglementare a cadrului juridic de funcționare al Institutului Cultural Român conținea un viciu de neconstituționalitate”.

Rezultatul acestei decizii e exact acesta: “ca o consecință a [unor] prevederi constituționale”, ICR nu mai poate fi preluat la Administrația Prezidențială. Nu contează că el a funcționat acolo excelent, chiar și cu acest viciu de neconstituționalitate, din 2005 până în 2012: decizia CCR nr. 737/2012 a statuat că ICR a fost așezat eronat în arhitectura instituțională – și că singurul loc în care poate funcționa o astfel de “instituție publică de interes național având natura juridică a unei autorități publice autonome” este fie sub Parlament, fie sub Guvern.

2. Prin urmare, asta e situația din teren: reactivarea Institutului Cultural Român trebuie să se producă fie la Parlament, fie la Guvern. Tertium non datur.

La Parlament, cum e acum, evident nu funcționează. Explicația Administrației Prezidențiale pentru această ineficiență e că, deși e mai democratic sub raport formal (fiindcă include reprezentanți de la toate partidele parlamentare), Consiliul de conducere al ICR din Parlament face, prin eterogenitatea lui politică, mult mai complicat de construit o strategie coerentă. Pe lângă asta, prezența președintelui (garantul simbolic al acestei independențe strategice a ICR de factorul politic, așa cum se spunea în petiție) în Consiliul de conducere al ICR este foarte redusă, de fapt minimală: dintre cele 20 de persoane din Consiliu, una singură reprezintă Administrația Prezidențială (în prezenta formulă, este vorba despre Mihaela Miroiu). PSD, de pildă, are doi reprezentanți. Viitorul Consiliu va trebui să cuprindă și membri de la AUR. E complicat spre imposibil de construit o strategie culturală coerentă într-un consiliu de conducere în care partidele pro-europene coexistă cu unele (implicit sau explicit) anti-europene. În actuala formulă, Consiliul ICR preia tensiunile poltice din Parlament și le amplifică, precum într-o cameră de rezonanță.

De unde și ineficiența lui evidentă.

3. Unica soluție întrevăzută de Administrația Prezidențială, faute de mieux, pare a fi preluarea la Guvern. Care ar avea avantajul că ar simplifica și eficientiza construcția strategiei. Ar fi vorba, din câte înțeleg că speră Administrația Prezidențială, de un Consiliu de conducere în a cărui formulă și guvernul, și președintele ar urma să fie implicați cu ponderi augmentate – și, în cele din urmă, cu eficiență sporită.

Empiric vorbind, faptul că în Parlament au reacționat împotriva preluării ICR de către Guvern doar PSD (prin vocea domnului Vasile Dâncu) și AUR (prin vocea domnului Claudiu Târziu) pare a da dreptate Administrației Prezidențiale: sunt împotriva noii formule a ICR exclusiv partidele care în istoria recentă au avut gesticulații implicit sau explicit anti-europene.

În opinia Administrației Prezidențale, coaliția de guvernare, explicit pro-europeană, împreună cu președintele Iohannis (cu o pondere de reprezentare mai mare) ar putea asigura ICR regăsirea eficienței dinainte de 2012, din mandatul Patapievici.

Reiau, în rezumat, cumulul de factori care a condus la acest proiect de transfer al ICR la Guvern:

1) Decizia CCR din octombrie 2012, care nu permite funcționarea ICR sub Administrația Prezidențială;

2) Ineficiența ICR sub Senat din ultimul deceniu, decursă din eterogenitatea lui politică;

3) Posibilitatea reconstrucției ICR cu o agendă integral și explicit pro-europeană într-o formulă așezată instituțional la Guvern, dar beneficiind și de colaborarea Președinției.

B. Patru puncte esențiale pentru reconstrucția ICR la Guvern

Aș fi preferat, cum am scris de atâtea ori, un ICR revenit la Președinție. Însă, după decizia CCR din octombrie 2012, asta nu mai e posibil. Pot admite, până la urmă, că argumentele Administrației Prezidențiale pentru un ICR reconstruit la Guvern pot fi viabile.

Însă, în opinia mea, pentru ca noul ICR de la Guvern să fie la fel de eficient ca vechiul ICR de la Președinție e nevoie ca, în acest proces de reconstrucție, să se respecte patru puncte esențiale.

I. E esențial ca noua lege de funcționare a ICR să fie în discuție publică, să o vadă sute și mii de ochi ale intelectualilor și artiștilor, nu să fie redactată într-un birou, sub supravegherea a doi sau patru sau opt ochi, indiferent cât de bine pregătiți sau intenționați. De la procedurile de numire a conducerii (de ce să nu rămână audierile publice, în fond? cred că ar fi preferabile numirilor directe) până la detaliile concrete de funcționare, cred că e esențial ca noul ICR să aibă o lege de funcționare cât mai bună – la care nu se poate ajunge decât prin dezbatere publică.

II. E esențial ca strategia noului ICR să nu fie în nici un caz aceea enunțată de domnul Viorel Badea, președintele Comisiei de cultură din Senat, a unui institut cultural pentru uzul diasporei române. Departe de mine gândul de a mă raporta peiorativ la diaspora. Dimpotrivă, respect diaspora, am scris deseori că (în opinia mea) o parte esențială din europenizarea recentă a României i se datorează. Însă există alte organisme guvernamentale care îi sunt dedicate, chiar și ICR are un departament pentru românii din străinătate, ar fi și inutil, și contraproductiv un nou ICR care să-și asume această misiune. Ca și în mandatul Patapievici, ICR trebuie să aibă drept scop conectarea pieței artistice românești la cele occidentale: dincolo de detaliile strategice, asta e logica lui fundamentală de funcționare. Și numai așa poate să-și exercite misiunea esențială – de construire, prin intermediul culturii, a unei Românii europene.

III. E esențial ca noul ICR să lase integral aplicarea strategiei în seama corpului de experți – pe care să-l protejeze de presiuni politice. Astfel încât noul ICR de sub Guvern să genereze, pe cât posibil, aceleași efecte pe care le-a avut acel ICR sub Președinție. Și pe care le-au făcut posibile oamenii foarte bine pregătiți angajați acolo prin concursuri serioase, trimiși la stagii de pregătire în străinătate, poligloți și branșați în mod real la culturile occidentale.

Fără ei, ICR-Patapievici ar fi fost imposibil. Fără ei, orice ICR eficient ar fi imposibil. Chiar și după deceniul de distrugere din 2012 încoace, există încă în ICR destui oameni rămași să salveze ce se mai putea salva din vechiul ICR, există încă oaze de profesionalism care mai țin active câteva proiecte serioase. Lor trebuie să li se adauge alți oameni angajați exclusiv pe criterii de competență – care să fie lăsați, cum spuneam, să construiască din abstracțiunile strategiei ICR-ul concret pe care ni-l dorim.

IV. E esențial, în fine, ca noul ICR să găsească soluții de numire a unei conduceri meritocratice, care să nu continue în nici un caz strategia de pilăraie și cumetrizare a ICR din ultimul deceniu. Pentru ca ICR să redevină funcțional, el nu poate continua degringolada din epocile Marga, Zamfiroiu, Boroianu, Țuroiu, Taloș. Întregul top management din aceste perioade de îngrozitoare amintire este complet compromis; a vedea pe oricine din vechile echipe la conducerea noului ICR ar fi semnalul că, de fapt, reconstrucția lui a eșuat.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *