Jurnalistul de investigaţie şi scriitorul britanic Iain Overton explică, într-un interviu pentru publicul HotNews, că a fi cetățean nu înseamnă perpetua indignare, ci să te informezi, și „să fii implicat, dar nu radicalizat”.
- De ce două categorii de conținut de pe rețelele sociale câștigă atenția noastră: clipurile cu pisici și conținutul extremist? Pentru că asta ne livrează algoritmii care „ne definesc” atenția.
- De asemenea, crearea de facțiuni în societate nu e, nepărat, naturală. Ea se obține mai repede și mai profund pentru că e „în manualul” autocraților și coincide cu strategia rețelelor sociale.
- „Cred că minţile noastre trebuie hrănite cu materiale sănătoase la fel cum trupurile noastre trebuie hrănite cu alimente sănătoase”, spune Iain Overton.
România este o democrație tânără, cu o istorie încă disputată și cu instituții fragile – un teren pentru propaganda care transformă frica în instrument politic. Asta spune Iain Overton, jurnalist britanic de investigație și directorul organizației Action on Armed Violence, un ONG care monitorizează violența armată la nivel global și impactul ei asupra civililor, politicilor publice și drepturilor omului
Overton a venit în România la invitația Editurii Corint, pentru a vorbi despre volumul său „Prețul Paradisului. Cum au schimbat lumea atentatele sinucigașe”, tradus în limba română de Sorin Şerb.
Overton a fost reporter pentru BBC, a scris pentru The Guardian, Foreign Affairs și Los Angeles Times, a câștigat două premii Amnesty Media, un BAFTA și un Peabody și a vorbit în repetate rânduri la ONU despre terorism și violență politică.
El avertizează că amenințarea majoră pentru democrații nu mai vine doar din terorismul clasic, ci din radicalizarea discursului politic, propaganda online și inteligența artificială care poate amplifica ura la scară industrială.
Ce scrie „în manualul lui Putin”
– HotNews: Ne puteţi vorbi despre cum se construiesc mesajele urii?
– Iain Overton: Cred că, în ultimii 25 de ani, în contextul „războiului împotriva terorii”, s-a impus ideea că terorismul este o amenințare permanentă – și că amenințarea poate veni din afară, dar și din interior. În acest context, în Marea Britanie, imigrația este prezentată drept cea mai mare criză existențială, iar mesajul lui Nigel Farage este „să scoatem imigranții afară”. Avem, astfel, o definiție clară a amenințării.
În România, în comunism, s-a spus că „dușmanul este în interior la fel de mult ca în exterior”. Asta e foarte interesant. Pentru că, astăzi, în România, nu vezi imigraţie la scară mare pe străzi. „Celălalt” nu e uşor de identificat, prin felul în care arată. Şi cred că atunci începi să cauţi ameninţarea în interior. Iar asta creează un mediu mult mai îngrijorător, pentru că ajungi să te întrebi: pot avea încredere în cineva?
Atunci când „celălalt” este vizibil, poți decide să nu ai încredere în el. Dar, dacă amenințarea este invizibilă, atunci toată lumea devine un potențial pericol. Și cred că asta extrem de destabilizator pentru o societate. Şi e oportunitate extraordinară pentru politicieni fără scrupule. Pentru că o societate instabilă e mai uşor de controlat.
De fapt, e manualul lui Putin: rolul dezinformării, rolul creării de facțiuni, ideea amenințării interne, pumnul de fier al statului autocratic și acceptarea faptului că drepturile omului trebuie cedate „pentru binele tuturor”. România nu este imună la asta. Ştiţi, cred că există două tipuri de invazii ale Rusiei în Europa. Există invazia Ucrainei – o invazie explicită, deschisă. Oamenii ştiu că așa arată o invazie. Dar s-ar putea ca o invazie a minții să fie o realitate mult mai perfidă.
Testul de care nu secolele de democrație ne protejează
– Şi credeţi că România e mai vulnerabilă, având o democraţie mai tânără?
– Ai crede că sunt mai vulnerabile societățile fără o tradiţie democratică. Dar eu cred că o combinație între social media și AI va produce un test atât de mare încât secolele de democrație nu ne vor proteja, în mod inerent, de ceea ce s-ar putea întâmpla.
România e poate mai vulnerabilă, dar nu doar din cauza experienţei democratice reduse. Ci și pentru că amintirile instabilităților din deceniile de dinainte încă persistă în conștiința publică. Și, din conversațiile scurte pe care le-am avut aici, unul dintre lucrurile interesante e indisponibilitatea de a aborda oficial problemele trecutului.
Dacă nu există procese de reconciliere cu faptul că au existat oameni care își turnau vecinii, că au existat torționari în comunitate, că a existat o insecuritate persistentă creată de oameni, prin oameni, împotriva oamenilor – atunci ce speranță mai poate avea democrația? Pentru că democrația trebuie hrănită constant, provocată constant, dar și protejată constant.
Trăim într-un timp în care influența rusă ori influența comercială încearcă să submineze democrația, aşa că întrebarea e ce alegem? În ce investim? În democraţie sau în ură şi dezinformare?
Eram la granița Ucrainei, în Donețk, în 2015 (la un an după preluarea Peninsulei Crimeea de către Rusia, în 2014), unde am vorbit cu mama unui bărbat lovit de o bombă rusească. El nu putea să vorbească, nu putea să meargă cu adevărat, iar mama lui avea grijă de el.
Și, în timp ce stăteam acolo și o intervievam pe mamă, televizorul era pornit pe un canal rusesc care transmitea propagandă rusă, cu volum tare, într-o casă ucraineană în care omul fusese invalidat de o bombă rusească.
Iar ei priveau fără niciun fel de ironie, fără niciun fel de distanță critică. De ce? Doar pentru că postul ucrainean nu putea transmite în casa lor! Semnalul era prea slab, așa că ei puteau recepționa doar televiziune rusească.
Cum primim „șocuri de adrenalină”
– De ce vedeţi inteligenţa artificială ca pe o ameninţare la adresa democraţiei?
– Nu sunt optimist în privința viitorului democrației, mai ales într-o epocă a AI. Cred că producția în masă de media, care va genera o saturație totală de conținut. Că vom fi atât de saturați încât nu vom mai şti ce e adevărat și ce nu. Iar ca răspuns vom ajunge cedăm să controlul către cele mai autoritare figuri. Pentru că dacă eu nu mai pot decide ce e bine pentru mine, nu e mai ușor să mă întorc la o epocă mai simplă și să las pe altcineva să decidă?
Cred că AI va produce schimbări revoluționare în felul în care consumăm media, în felul în care înțelegem adevărul și în felul în care adevărul e manipulat și primește „șocuri de adrenalină”.
Schisma politică a perioadei medievale a fost creată de tiparniță – au urmat schimbări uriașe, războaie, prăbușiri mari ale societății, schimbări culturale masive. Eu cred că răspunsul, într-o epocă de insecuritate extremă, va fi creșterea autocrațiilor.
Pisicile, reprezentările idilice și, dintr-o dată, extremismul
– Ce se întâmplă acum?
– Cred că deja două lucruri ies în evidenţă. Primul este mesajul de tip confortabil şi benign. Adică reprezentările idilice, reconfortante, ale trecutului: de pildă, reprezentări folclorice ale unei Românii istorice frumoase sunt dominante, pentru că le oferă oamenilor un sentiment de siguranţă.
Iar celălalt lucru, în afară de clipurile cu pisici și nesfârșita avalanșă de prăjituri, este conținutul extremist. Pentru că, într-o epocă de consum algoritmic în masă, extremele câştigă. Am scris recent un articol despre pornografie şi am constatat că a devenit tot mai extremă pe măsură ce oamenii, împinși de algoritm, caută „următorul concept” și „următorul concept”. Iar acest bulgăre de zăpadă se va aplica și discursului politic, iar inteligenţa artificială va reproduce mesajele fără niciun fel de cenzură morală.
Poate începe cu „ar trebui să avem o dezbatere despre imigrație”, apoi „imigranții sunt problema”, apoi „să scăpăm de imigranți”, apoi „de ce nu-i strângem și îi împușcăm”. Și nu vreau să exagerez, dar Europa a făcut asta în trecut. Asta e ideea: trebuie să înțelegem că suntem capabili de asta.
Și, dacă aliniezi nu doar AI ca retorică, ci și AI ca supraveghere și apoi AI ca armament – și am văzut asta în Gaza, cred că există un potențial teribil pentru extremism și abuz.
Există această idee că istoria se repetă prima dată ca tragedie, a doua oară ca farsă. Eu cred că a doua oară va fi o catastrofă. Pentru a evita asta, trebuie să trăim o „viaţă politică” şi o „viaţă media” curate.
Iar asta cere multă rezistență și autocontrol: să nu fii atras în dispute artificiale, să fii informat, dar nu indignat, să fii implicat, dar nu radicalizat. Și fiecare dintre aceste încadrări cere un efort din partea noastră. Dar cred că minţile noastre trebuie hrănite cu materiale sănătoase la fel cum trupurile noastre trebuie hrănite cu alimente sănătoase.
– Ați scris o carte despre atentatori. Ce idei au în comun?
– Una dintre marile trăsături ale atentatorilor sinucigași, de-a lungul istoriei, este această idee de milenarism: ideea că sfârșitul lumii e iminent și că, dacă nu iei măsuri dramatice ca să-i oprești, chiar să-ți sacrifici propria viață, atunci sfârșitul lumii va veni. ISIS credea cu adevărat în „sfârșitul zilelor”.
Iar ceea ce începem să vedem în retorica politică, în special la extrema dreaptă din toată Europa, este această idee că Europa e „stricată”, că Europa e pe marginea prăpastiei, că civilizația e pierdută. Și că, dacă nu avem lideri puternici care să depășească acest pericol, atunci chiar că totul e pierdut.
„Să curățăm mlaștina”
– Explicaţi-ne strategia celor care promovează astfel de mesaje!
– Ca să creezi pericolul, ca să spui că „barbarii sunt la porți”, trebuie să creezi „barbarii”. Iar ei pot fi refugiații, pot fi oameni din interior, precum romii sau asistaţii social, persoane trans sau gay, colegii de la serivciu sau, mai general, establishmentul politic. Problema e „mlaștina” despre care vorbește Donald Trump: „să curățăm mlaștina”.
Acesta e momentul când „celălalt” creează suspiciune. Și, odată ce suspiciunea prinde rădăcini în comunitate, într-un cadru politic, deci odată ce apare ideea că, dacă acea amenințare nu e smulsă și eradicată, totul e pierdut, atunci apare şi ideea că avem nevoie de lideri cu puteri politice mai mari, lideri autocraţi.
Unul dintre lucrurile pe care le-am arătat în cartea mea e că, după primul atentator sinucigaș din lume – uciderea țarului Alexandru al II-lea –, Alexandru al III-lea a venit la putere cu o agendă foarte dură: voia să elimine toți revoluționarii din societatea rusă.
Și, practic, el a creat echivalentul modern al KGB-ului: a folosit interceptări telefonice, amprentare, supraveghere, tortură, tehnici de interogatoriu. Toate lucrurile care definesc statul autocratic modern au fost justificate ca să fie eliminat „celălalt”, revoluționarul din viața rusă.
Or, astfel de mesaje sunt prezente acum în dezbaterea politică occidentală: civilizația e amenințată, avem nevoie de lideri puternici ca să depășim amenințarea și, dacă nu o depășim, vom coborî în anarhie.
În România, amenințarea nu e imigrantul, ca în Marea Britanie, ci faptul că „ideile occidentale” distrug această țară și că, prin respingerea lor, te poţi întoarce la un trecut idilic.
Una dintre marile trăsături ale Europei de Est este această nostalgie latentă: se folosește iconografia țăranului, un fel de cadru cultural agrar, idilic și perfect. Și cred că asta are o atracție foarte puternică, pentru că, desigur, cu toții vrem să ne întoarcem la moduri mai simple de a trăi.
„Nu ne amintim noroiul, bălegarul și lipsa toaletelor”
– De aceea poate fi atrăgător acest tip de mesaj?
– Cred că istoria distilează două lucruri: uneori scoate la suprafață marile traume – vom ține minte mereu Al Doilea Război Mondial, Primul Război Mondial. Dar, foarte des, ceea ce supraviețuiește din istorie sunt artefactele culturale. Putem vedea, de pildă, broderii frumoase din cultura românească veche, idealuri de arhitectură perfectă, acest trecut țărănesc care arată foarte atrăgător din punct de vedere estetic.
Doar că, evident, trecutul țărănesc pe care îl îmbrățișăm astăzi – fie că sunt simboluri pe care ni le tatuăm sau diverse iconografii la care apelăm – este, de fapt, doar un decupaj al realităţii istorice.
Dacă ai fi fost un țăran român din secolul al XVII-lea, ai fi murit la 45 de ani, probabil ai fi avut tuberculoză sau altă boală care nu putea fi vindecată, nu exista sistem medical, iar viața era brutală, aspră și rece.
Dar azi nu ne amintim faptul că nu existau antibiotice, nu ne amintim noroiul, bălegarul și lipsa toaletelor. Ne uităm doar la broderia frumoasă şi credem că întoarcerea la un trecut idilic ar aduce un viitor mai bun. În condiţiile în care prezentul ne îngrijorează. Doar că, făcând asta, uităm toată trauma, toată suferinţa, toate abuzurile, toată sărăcia care au existat şi ele în trecut.
Umberto Eco și ur-fascismul
– „Să curăţăm mlaştina”, „Să-i dăm jos”, „Nu vom trăda” – discursul politic include şi astfel de chemări. E retorică, dar care e consecinţa folosirii ideii de forţă?
– Umberto Eco a vorbit despre „ur-fascism”, „fascismul etern”, și cred că este foarte important să ne gândim la eseul lui. Practic, fascismul sau ur-fascismul se definesc mai ales prin delimitări clare: cine suntem „noi” și cine „nu suntem noi”. Or, cu cât limbajul este mai violent și mai strident, cu atât liniile de demarcație dintre „noi” și „ei” sunt mai clar trasate.
În dezbaterile de pe rețelele sociale, în cinci minute de la o dispută aprinsă, cineva îl va numi pe celălalt „nazist”. Desigur, asta e retorică. Dar aici putem observa cât de puternic este acest concept latent al fascismului. Iar el presupune crearea „celuilalt”, ideea că singura cale de a depăși o amenințare la adresa statului este un lider puternic, militarizarea vocabularului, eroizarea armatei, folosirea limbajului pentru a delimita ce este acceptabil și ce nu, justificarea bugetelor mai mari pentru armată în detrimentul locuințelor sau al sănătății.
În acest câmp de luptă, renunțăm la libertăți civile, la drepturile omului, la raționalism, la empatie și la toate lucrurile care ne fac oameni buni. Le înlocuim cu frică: lumea pe care o vrem devine lumea despre care credem că ni se cuvine sau care ni se datorează. Iar această lume, construită în imaginație, devine la rândul ei un teren de luptă extrem de intens.
