„Solidaritatea dintre femei este unul dintre lucrurile pe care sistemele patriarhale le controlează cel mai greu”, spune regizorul iranian Armin Etemadi într-un interviu pentru HotNews.
- L-am întrebat pe Armin Etemadi ce înțelege greșit Occidentul despre femeile iraniene.
- El crede una dintre cele mai importante schimbări din Iran este solidaritatea tot mai puternică dintre femei.
- Etemadi vorbește despre felul în care femeile transformă restricțiile în creație și despre motivele pentru care societățile patriarhale se tem de această forță colectivă.
- Etemadi vine la București pe 14 iunie, în cadrul festivalului Films of Iran Experience, unde vor fi proiectate trei dintre filmele sale: Fading Dream, The Woman Who Laughs și Prehistoric. Fading Dream a fost selectat în competiția celei de-a 40-a ediții a Festivalului Internațional de Scurtmetraj de la Teheran, festival calificat pentru Premiile Oscar, și s-a numărat printre câștigătorii Premiului Publicului.
Armin Etemadi este regizor independent de scurtmetraje, scenarist și eseist iranian. Filmele sale se află la intersecția dintre cinema, artă vizuală și reflecția asupra condiției femeilor în societatea contemporană iraniană și dincolo de ea.
Pe lângă activitatea cinematografică, Armin Etemadi este critic și cercetător în domeniul artei feministe. Colaborează constant cu revista iraniană „Zanan-e Emrooz” (Woman Today), singura publicație din Iran dedicată exclusiv problematicii femeilor.
Crescut într-un mediu predominant feminin, Etemadi spune că multe dintre poveștile sale s-au născut în anii petrecuți ascultând experiențele femeilor din jurul său. El explorează în filmele sale experiența feminină prin prisma vieții de familie, a relațiilor și a libertății personale.
La prima vedere, filmele sale par să vorbească despre realități foarte îndepărtate de cele ale publicului român.
În realitate, temele care traversează aceste povești sunt surprinzător de familiare: relația dintre părinți și copii, conflictele dintre generații, presiunea așteptărilor familiale, visurile abandonate, identitatea și libertatea.
„Ce merită păstrat și ce trebuie respins”
Hotnews: Ați crescut în Iran și ați observat generații diferite de femei. Care e cea mai mare diferență dintre adolescența mamelor de astăzi și cea a fiicelor lor?
Armin Etemadi: Cred că cea mai importantă diferență este că fetele de astăzi au o idee mai clară despre ceea ce își doresc sau, poate mai important, despre ceea ce nu își doresc. Generațiile anterioare purtau cu ele multe dintre așteptările și normele sociale care le fuseseră prezentate încă din copilărie drept modelul unei „fete bune”. Aceste idei le însoțeau adesea până la maturitate.
Fetele de astăzi au moștenit temerile, speranțele și visurile generațiilor anterioare, dar au învățat și să filtreze această moștenire. Sunt mai dispuse să pună sub semnul întrebării ce merită păstrat și ce trebuie respins.
În acest sens, cred că un anumit curaj a fost transmis de la o generație de femei la alta. Am impresia că acest curaj a călătorit ca o torță de-a lungul generațiilor, iar astăzi se află în mâinile unor tinere care luminează și contestă structuri ce păreau cândva permanente și de neclintit.
— Care sunt lucrurile pe care adolescentele iraniene și le doresc cel mai mult și care sunt lucrurile de care se tem cel mai tare?
— Există un cântec celebru al lui Shervin Hajipour, intitulat „Baraye” („Pentru”). Unul dintre cele mai cunoscute versuri spune: „Pentru o viață normală”. Desigur, nu pot vorbi în numele tuturor adolescentelor din Iran. Dar, din observațiile mele, acest vers surprinde ceva esențial. Cred că multe fete își doresc pur și simplu o viață normală. Nici mai mult, nici mai puțin. Libertatea de a lua decizii cu privire la propriul viitor, de a experimenta viața în termenii lor și de a fi tratate ca persoane complete, nu ca simboluri, așteptări sau responsabilități.
Poate că cea mai mare teamă a lor este că nici măcar această viață obișnuită nu le va fi permisă; că alții vor continua să decidă cine ar trebui să fie și cum ar trebui să trăiască.
— Ați descris cinematografia ca pe o oglindă a societății. Când priviți femeile din Iranul de astăzi, ce schimbări vedeți față de generația mamei dumneavoastră?
— Cred că cea mai mare schimbare este apariția unui sentiment mai puternic de solidaritate între femei. Femeile au început să se regăsească unele pe altele în moduri noi. Iar pentru că această solidaritate se bazează pe experiențe și lupte comune, ea are o forță aparte.
Pentru mine, această forță colectivă este unul dintre lucrurile pe care sistemele patriarhale le pot controla cel mai greu. Multă vreme, femeile au fost încurajate să se privească drept rivale, concurând pentru spațiu, recunoaștere sau aprobare. Astăzi, văd tot mai mult opusul acestui fenomen.
Această schimbare este vizibilă și în cinematografie. Vedem tot mai puține povești construite în jurul ideii că femeile se trădează reciproc sau sunt reduse la stereotipuri ale geloziei și rivalității. În schimb, vedem din ce în ce mai des femei care se susțin una pe alta, care se regăsesc în experiențele celorlalte și care construiesc forme de solidaritate.
Cred că această solidaritate tot mai puternică între femei este una dintre cele mai importante transformări ale prezentului. Ea are puterea de a pune sub semnul întrebării vechile structuri și de a imagina noi posibilități pentru viitor.
„Lucrurile pe care sistemele patriarhale le pot controla cel mai greu”
— Din exterior, mulți europeni privesc femeile iraniene în principal prin prisma opresiunii. Credeți că oamenii din țări precum România înțeleg greșit sau nu înțeleg pe deplin despre femeile iraniene?
— Cred că una dintre cele mai mari neînțelegeri este faptul că mulți oameni din afara Iranului s-au obișnuit să privească femeile iraniene aproape exclusiv prin prisma opresiunii. Și, pentru a fi corect, această imagine este uneori consolidată atât de unii cineaști iranieni, cât și de circuitul festivalurilor internaționale, deoarece figura femeii oprimate este o poveste ușor recognoscibilă și familiară pentru public.
Problema este că această perspectivă reduce complexitatea femeilor iraniene la o singură dimensiune. Femeile iraniene sunt extraordinar de creative, pline de umor, reziliente și pline de viață. Ele nu se definesc doar prin limitările care le sunt impuse. Din nou și din nou, reușesc să se reinventeze și să creeze ceva nou din circumstanțe dificile. Ceea ce mă impresionează cel mai mult este faptul că, în ciuda greutăților, continuă să aleagă viața. Creează, râd, își imaginează, iubesc și transformă lumea din jurul lor.
Unul dintre lucrurile care mă preocupă cel mai mult în propriile mele filme este să contest această imagine tristă și unidimensională a femeilor iraniene. Vreau să vorbesc despre forța vieții din ele, despre vitalitatea, imaginația și puterea care coexistă cu suferința și lupta. Pentru că, dacă vedem doar suferința lor, ratăm o mare parte din ceea ce sunt ele cu adevărat.
— Ați lucrat îndeaproape cu actrițe din Iran. Ce v-a surprins cel mai mult la experiențele lor, la ambițiile lor și la obstacolele cu care se confruntă în încercarea de a-și construi o carieră?
— Ceea ce m-a surprins cel mai mult este cât de des femeile din domeniul artistic trebuie să se confrunte cu provocări care au foarte puțin de-a face cu arta în sine. Îmi amintesc că o actriță mi-a povestit, fără să-i menționez numele, că după ce a devenit mamă și a publicat fotografii cu copilul ei pe internet, a încetat brusc să mai primească oferte de la regizori bărbați. Avea sentimentul că maternitatea a schimbat felul în care era percepută profesional, ca și cum o parte importantă a identității sale artistice devenise invizibilă.
Povești ca aceasta au rămas cu mine. Ele arată că femeile sunt adesea nevoite să ducă mai multe lupte simultan: nu doar provocările artistice ale profesiei lor, ci și prejudecățile legate de vârstă, maternitate, aspect fizic și rolurile pe care societatea le atribuie femeilor.
Un lucru pe care l-am auzit în mod repetat de la actrițe este că unele dintre cele mai mari dezamăgiri ale lor nu au venit din partea unor persoane declarate conservatoare, ci din partea unor oameni care se prezentau drept progresiști și deschiși la minte. Uneori, diferența dintre idealuri și realitate poate fi dureroasă. Aceste observații nu sunt concluzii la care am ajuns singur. Ele provin din ani întregi în care am ascultat femei care lucrează în industrie și am aflat despre obstacolele cu care continuă să se confrunte.
„Femeile au dezvoltat adesea modalități remarcabile de a se exprima indirect”
— Cum reușesc aceste femei să se exprime creativ atunci când atât de multe forme de exprimare sunt restricționate?
— Tocmai pentru că femeile au trăit timp de generații sub diferite forme de restricție, ele au petrecut tot atâtea generații dezvoltând forme foarte puternice de expresie artistică.
Pentru mine, scopul artei nu este pur și simplu să afirme lucrurile în mod direct. Arta transformă realitatea prin mintea și imaginația artistului. Femeile, mai ales cele împinse istoric spre marginea societății sau în spațiul privat, au dezvoltat adesea modalități remarcabile de a se exprima indirect, simbolic și prin multiple straturi de semnificație.
Această capacitate de a privi lumea într-un mod mai interpretativ și mai deschis reprezintă, în sine, o forță creatoare.
Ceea ce mi se pare cel mai remarcabil la femeile din Iran este faptul că au reușit în repetate rânduri să transforme greutățile și limitările în ceva cu sens și de durată. De nenumărate ori au găsit modalități de a transforma restricția în creație. Poate că unul dintre cele mai puternice exemple ale acestui spirit este sloganul „Femeie, Viață, Libertate”, care s-a născut dintr-o suferință profundă, dar a devenit o sursă de speranță, imaginație și forță colectivă.
„Cei mai importanți agenți ai libertății”
— În cele trei filme prezentate la București apar femei care încearcă să-și găsească propria voce, să-și urmeze propriile visuri și să se elibereze de așteptările celor din jur. Sunt teme care depășesc granițele Iranului. Dacă ați sta de vorbă cu o mamă și cu fiica ei din România, care este cel mai important lucru pe care le-ați spune despre libertate?
— Cred că le-aș spune că libertatea nu înseamnă să repeți istoria, ci să îi continui povestea.
Pentru mine, femeile au fost întotdeauna printre cei mai importanți agenți ai libertății, tocmai pentru că au fost atât de des nevoite să lupte pentru ea. Când privesc o mamă și o fiică, văd continuarea unei lungi călătorii istorice. Văd o identitate feminină care devine tot mai puternică și mai vizibilă în țări, limbi și culturi diferite.
Important este să înțelegem că fiecare generație moștenește ceva de la femeile care au venit înaintea ei, dar are și dreptul de a transforma această moștenire.
Îmi place să mă gândesc la ea ca la o torță transmisă de la o femeie la alta. Fiecare generație adaugă ceva propriei lumini sau o modelează în funcție de timpul și circumstanțele sale. Când înțelegem această continuitate și locul nostru în ea, începem să înțelegem ce înseamnă cu adevărat libertatea.
— În filmul Fading Dream, o singură reacție a unui tată autoritar schimbă cursul întregii vieți a fiicei sale. Cu toate acestea, el nu este prezentat ca un monstru, ci ca un om care crede că face ceea ce trebuie. De ce ați dorit să arătați această contradicție?
— În general, încerc să evit personajele unidimensionale, chiar și în scurtmetraje. Oamenii reali sunt rareori complet buni sau complet răi, iar pe mine mă interesează mult mai mult aceste contradicții. În Fading Dream, tatăl este o figură complexă. El este cel care își introduce fiica în lumea picturii, dar și cel care îi stinge treptat pasiunea pentru ea. Această contradicție mi s-a părut foarte apropiată de viața reală. Oamenii care ne inspiră pot fi și oamenii care ne rănesc.
Pentru mine, înțelegerea unui personaj presupune să privim dincolo de categoriile simple de bine și rău. Tatăl din acest film nu este doar un individ. El este modelat și de o structură patriarhală mai amplă și de idei transmise din generație în generație. Acest lucru nu îi scuză acțiunile, dar ne ajută să înțelegem de unde provin.
— În filmul The Woman Who Laughs, protagonista visează să devină actriță, însă trăiește într-o relație în care propriile dorințe și aspirații sunt împinse constant în plan secund de nevoile și așteptările soțului ei. Există femei care ajung să creadă că visurile lor sunt mai puțin importante decât ale celor din jur. Cum se naște această convingere?
— Cred că unul dintre principalele motive este faptul că multe femei cresc în medii care nu au fost construite avându-le pe ele în centru. Atunci când structurile sociale prioritizează constant experiențele și ambițiile masculine, devine mai ușor să interiorizezi ideea că propriile tale dorințe contează mai puțin. Această convingere se formează treptat, prin experiențe cotidiene și prin mesajele despre ale cui visuri merită spațiu și atenție.
Am vorbit cu multe femei care mi-au mărturisit că, în visele lor, se văd uneori ca bărbați. Mi se pare un lucru profund revelator. Pentru mine, reflectă cât de puternic poate o societate centrată pe experiența masculină să modeleze imaginația și sentimentul posibilului.
Ceea ce îmi dă speranță este că am observat schimbări importante în ultimii ani. Societatea iraniană lasă să se audă tot mai puternic prezența și vocea femeilor. Cred că, în timp, această vizibilitate se va traduce prin mai multă încredere, autonomie și putere pentru femei.
„Multe femei mi-au mărturisit că, în visele lor, se văd uneori ca bărbați”
— În Prehistoric, durerea Ninei nu vine doar din pierderea partenerului, ci și din pierderea versiunii despre sine care exista prin el. Ce v-a interesat să explorați prin această legătură dintre iubire, identitate și libertate?
— Cred că pericolul începe în momentul în care o persoană ajunge atât de definită de privirea celuilalt încât nu își mai poate auzi propria voce. În Prehistoric, acesta a fost modul meu de a vorbi despre o voce feminină redusă la tăcere, nu doar în prezent, ci de-a lungul întregii istorii. Nina este, în multe privințe, vocea unei istorii îndelung nespuse.
Experiența ei a durerii și a pierderii este inseparabilă de drumul către recuperarea propriei identități. Ea reușește să își joace cu adevărat rolul pe scenă abia atunci când acceptă absența lui Sohrab și renunță la versiunea despre sine care exista prin el.
Pentru mine, acest lucru reflectă ceva mai mare decât povestea unui singur personaj. Vorbește despre un moment istoric în care femeile își recuperează tot mai mult vocea. Însă acest proces presupune doliu, înțelegerea trecutului și confruntarea cu ceea ce ni s-a întâmplat tuturor înainte ca o voce nouă să poată apărea pe deplin.
— Sunteți bărbat și totuși ați ales să spuneți poveștile femeilor. De ce?
— Am crescut într-un mediu predominant feminin, iar acest lucru mi-a oferit ocazia să ascult și să observ experiențele multor femei încă de la o vârstă fragedă.
De asemenea, m-am simțit întotdeauna oarecum distant față de dinamica puterii prezentă adesea în grupurile de bărbați. Eram mai interesat să ascult voci și experiențe care erau auzite mai rar.
— Și când ați început să le ascultați poveștile, care a fost primul lucru care v-a surprins?
— Primul lucru care m-a surprins a fost cât de multe femei împărtășeau experiențe asemănătoare fără să își dea seama. Uneori descriau momente complet diferite din viața lor folosind aproape aceleași cuvinte. Proveneau din generații, medii sociale și contexte diferite, dar exista adesea un fir invizibil care le lega poveștile.
Cu cât ascultam mai mult, cu atât înțelegeam mai bine că această experiență comună este una dintre cele mai mari surse de putere ale femeilor.
De-a lungul istoriei, sistemele patriarhale au avut adesea de câștigat din izolarea femeilor unele de altele sau din încurajarea competiției între ele. Însă experiențele împărtășite au capacitatea de a depăși aceste diviziuni.
— Care este prima femeie care v-a făcut să vedeți lumea altfel?
— Fără îndoială, mama mea. A fost o femeie independentă și puternică, care nu a acceptat niciodată cu ușurință regulile impuse de alții. Când era mai tânără, a fost îndepărtată de la locul de muncă din cauza a ceea ce autoritățile au numit „hijab necorespunzător”.
Ea m-a învățat că femeile nu sunt doar victimele despre care auzim adesea în spațiul public. De multe ori, ele sunt cele care schimbă treptat societatea. Această lecție mi-a influențat profund atât viața, cât și filmele.
— Vă amintiți primul moment în care ați înțeles că femeile și bărbații trăiesc după reguli diferite?
— Îmi amintesc că, atunci când eram copil, două dintre cele mai bune prietene ale mele erau fete care locuiau în cartierul nostru. Băieții din jurul meu obișnuiau să mă ironizeze pentru că îmi petreceam timpul cu ele. Îmi spuneau lucruri de genul: „De ce ești prieten cu fetele?” sau le considerau slabe și copilăroase. Treptat, am început să pierd un anumit sentiment de acceptare în acel grup de băieți. Au început să mă perceapă ca fiind diferit, ca pe cineva care nu aparținea pe deplin grupului.
Privind în urmă, cred că acela a fost primul moment în care am intuit ceva ce multe femei trăiesc la o scară mult mai mare și mai dureroasă de-a lungul vieții: sentimentul de a fi tratat ca un outsider, ca „celălalt”.
Desigur, experiența mea a fost doar o reflecție foarte palidă a acestei realități. Dar a fost suficientă pentru a-mi arăta că se aplicau reguli diferite fetelor și băieților și că aceste diferențe aveau consecințe.
— După toți anii în care ați scris, ați cercetat și ați făcut filme despre femei, ce credeți că înțeleg cel mai greu bărbații despre viața femeilor?
— Cred că, până la urmă, bărbații rămân observatori ai experiențelor femeilor. Pot asculta, pot empatiza și pot încerca să înțeleagă, dar nu au trăit ei înșiși acele experiențe.
Din acest motiv, există adesea o anumită distanță în felul în care bărbații percep viața femeilor; o tendință de a privi experiența din exterior și, uneori, de a o judeca din această poziție, chiar fără intenție.
Chiar și atunci când bărbații susțin femeile și le sunt alături, pot continua să perceapă corpul și experiența feminină ca pe ceva exterior lor, nu ca pe ceva trăit din interior. Cred că această distanță se simte la un nivel foarte profund.
Sunt conștient de această limitare și în cazul meu. Acesta este unul dintre motivele pentru care, în timp ce scriu noul meu lungmetraj, am ales să colaborez îndeaproape cu o co-scenaristă. Ascultarea este importantă, dar uneori este la fel de important să recunoști limitele propriei perspective.
— Ce ați înțeles despre libertate abia după ce ați început să ascultați poveștile femeilor?
— Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat este că libertatea nu înseamnă doar încălcarea regulilor. Libertatea înseamnă și eliberarea de o voce interiorizată și găsirea curajului de a-ți crea propria voce.
Multă vreme am privit libertatea ca pe eliminarea restricțiilor exterioare. Ascultând poveștile femeilor, am înțeles însă că unele dintre cele mai profunde constrângeri pot supraviețui în interiorul nostru mult timp după ce cele exterioare au dispărut.
De aceea cred că libertatea înseamnă, înainte de toate, capacitatea de a-ți defini propriile valori și de a-ți construi propria voce. Femeile m-au învățat acest lucru prin felul în care au pus sub semnul întrebării reguli și așteptări care nu reflectau cine erau cu adevărat.
Filmele lui Armin Etemadi pot fi urmărite pe 14 iunie, la Cinema Muzeul Țăranului, în cadrul festivalului Films of Iran Experience. După proiecții, regizorul va participa la o sesiune Q&A cu publicul. Programul complet și biletele sunt disponibile pe Eventbook.
