Lașități românești, profituri maghiare (2) – Opinii

LEGENDA, MITUL ȘI CULTUL LUI DRACULA

Să fim serioși, legenda, mitul și mai ales cultul lui Dracula nu au prea mare brânză românească în sine. E drept că originea sa e ardelenească; însă de ce uităm că atât pe vremea irlandezului Bram Stoker, cât și mult mai devreme (adică-n vremea-n care băsmirile și superstițiile circulau liber ca berzele/ciorile), e vorba de acel Ardeal aparținând (oficial/legal/statal) Ungariei? Subliniez: vorbesc aici despre „stat”, guvernare, administrație și jurisdicție, nu de realitatea faptului că Ardealul probabil că era plin de populații române și înainte și după venirea și formarea regatului maghiar și a principatului transilvănean sub dominație politică maghiară. (O poveste care nu trebuie amestecată, ignorată sau anulată din cauza sentimentelor și resentimentelor naționalist-românești.) Chiar și când era principat „autonom” (eventual/incidental condus de români, presupuși români, ex-români sau descendenți care-și maghiarizaseră numele, portul, religia, cultura, limba, apucăturile, mintea), chiar și când aparținea Imperiului Austro-Ungar, dar mai ales când pământul, palatele, casele, orașele și satele aparțineau împământeniților grofi și altor feluri de aristocrați sau bieți/simpli maghiari, tot drept „unguresc” sau „al maghiarilor” se știa de-o lume-ntreagă a fi Ardealul. Oare degeaba muntenii, moldovenii și mai ales oltenii îi țin și astăzi pe românii intracarpatici drept ungureni?… Pentru aceste și alte multe asemenea motive, vampirul, vampirismul și Contele Drakula/Dracula țin de un imaginar gotic, familiar sau tipic doar catolicismului (nicidecum imaginarului ortodox). Iar în al eNșpelea rând, lui Bram Stoker însuși tot un maghiar (pe deasupra și scriitor) i-a inspirat subiectul.

Sigur că românii au și ei, ca toată lumea (!), ideea strigoiului-mort sau nelumit, de potolit prin țăruș înfipt în piept și cenușă de inimă mâncată/băută. Când gestul, ritualizat de-adevăratelea în Oltenia de-acum 1-2 decenii a făcut scandal mare în presă, era acolo un lest cultural nu doar panromânesc, ci destul de global. Dar cu Vampirul (modern) doar occidentalii catolici au avut de a face, cu Contele Drakula, doar maghiarii. Drakula e un brand unguresc.

Că e (și) catolic derivă clar și din faptul că – spun sau se plâng majoritatea istoricilor protecționiști – sașii au fost cei care l-au plasat pe Vlad Țepeș într-o pădurice de stufoase narațiuni despre vampiri, adică despre domnia sa ca însetat băutor de sânge. Doar că respectivii germanofoni îl vor fi identificat și reprezentat ca atare tocmai fiindcă – indiferent dacă fuseseră deja convertiți la protestantism sau încă mai rămăseseră destul de catolici prin secolul respectiv – încă rămăseseră firesc permeabili la vechile superstiții și fantasme vampiriste. Oricum, respectivii ași ai istoriografiei propagandisto-protecționiste pomenesc și că speriații sași respectivi fuseseră-n fel și chip ajutați chiar de către maghiarul Mattias Rex Corvinul, cel născut în centrul Clujului. (Și proslăvit prin cel mai grozav/monumental grup statuar tot de acolo; drept e, nu rarissim profanat și solicitat înspre demolare de către românașii adoratori ai băncilor de parc vopsite tricolor – deși asta-i o poveste fără nicio legătură cu subiectul de față. Măcar, remarcați, am băgat-o în științific definibila paranteză etico-epistemică. Așadar, revenim:)

Uitând constant asemenea detalii, pudicii și patriotarzii românocentriști au făcut continuu un tamtam ridicol și gratuit pe seama reabilitării unui (inexistent) Dracula drept Vlad Țepeș (sau viceversa), ca și a răs-explicitării confuziei dintre personajul istoric și acela fictiv. Clarificare și băgare în seamă de nimeni solicitate, fiindcă lumea internațională, apropo de Drakula, se gândea și referea totdeauna (chiar și astăzi) la Transilvania gotică, catolică și ungurească (nicidecum la Noul Ardeal, adus post-1918 la românizările depline inexistente anterior). Pe tema demonstrațiilor naționaliste total paralele s-a risipit nemeritat de multă energie, hârtie, vorbe. Ba și bani serioși, pile și susțineri politice, dacă ținem cont câți tineri și bătrâni „savanți străini” au fost curtați, racolați, omeniți/găzduiți și plătiți ca să scrie cărți „onorabile” despre Vlad Țepeș, despre dragonicul „drac” de pe blazoanele sale, despre non-Draculinicul domn muntean, despre otomana, orientala sau chiar și occidentala tragere-n țeapă, despre blablabla.

[Printre cei mai emblematici anti-Drakula și pro-Țepeș autori a se vedea/readuce aminte despre preafericitul și preaprotejatul pornostar Kurt Treptow, cel pe care tot Iașiul adoptiv îl vedea nu numai anturat nonstop de un imens harem de studente foarte active divertismental (mămicile unora și surioarele minore ale altora erau ceva mai discrete), ci și intens cultivat, sponsorizat și acoperit de-un pluton-două de intelectuali cu epoleți preastelați. Mizerabilele „afaceri domestice” ale ipochimenului nu contau, faptul că difuza în SUA cărțulii cu furajul de istoriuțe naționalist-propagandistice valorând pentru respectivii muuuuult mai mult. De fapt, individului chiar i-a priit acoperirea draculinică, utilă adeverindu-i-se chiar și-n finalul marii lui aventuri românești. După ce, în finele multpreaîntârziat, totuși a ajuns condamnat, și-a prescurtat consistent sejurul în pârnaie mai comițând un manuscris-două pe-aceeași anti-Drakula/pro-Țepeș temă. Onor comisia eliberatoare ante-termen precis necontrolându-l de vreun eventual autoplagiat. Ce e însă important și interesant este evenimentul însuși: iată că, o dată măcar (în toată istoria), poliloghia pentru răzbunarea panromâneștii și patriotardei fobii draculine aduce cuiva un ciubuc real. (Vorba americanilor: „face o diferență”.) După ce vreme de ani buni Dracula i-a acoperit musiului KT huzurul financiar și erotosexual, iată că tot Măria Sa i-a scăpat respectivului și pielea din ocna atât de barbară a justiției și pușcăriei autohtone. Parcă-l și văd pe multinvocatul Vlad Țepeș: Bravos națiune, de halal să-ți fie!]

Oricum, în total paralelism și nesinchisire față de sforile, sforăriile, complexele, mușamalizările și istericalele academice și politice, tuturor fanilor Drakula li s-a rupt (recte durut în cot) de românescul patriotism antidraculinic, mereu reafirmat, același mereu, plictisitor la greu, așadar ignorabil ori sictirizabil. Minoritarii respectivi văzându-și mai departe de cultul propriei fantezii, sponsorizând glumele de gen de la pseudo-castelul–hotel de lângă Pasul Tihuța, încercând să-și plaseze fantasma chiar și-n Branul castelului adecvat și adevărat. Clujul (mă rog, doar un hotel central) revendicându-și și el un contact de horecabilitate cu imaginarul personaj al lui Stoker.

Prin 2000 chiar un ministru (cu alura feței și eleganței etern-gentilului șofer de Ambasadă sau Minister) a cotropit scena dialogurilor publice cu intenția sa de a face un mare talcioc de distracții cu numele Dracula Park. Tema (mă rog, câmpul tematic) ar fi fost… în consecință. Finanțatorii și locațiile au fost căutate, aflate, studiate, fezabilitatea și sustenabilitatea au fost serios tatonate; proiectul căzând nu doar odată cu ministeriatul Turismului sau Tineretului sau Sportului sau Dezvoltării sau ce-o mai fi fost pe-atunci la-ndemână, ci și cu alte ocazii. În plus, nici măcar ca firmă privată autohtonă, nici măcar ca investiție internațională, Draculaland nu s-a putut naște. Nu intru și chiar nu contează aici amănuntele afacerii din 2000-2001. Pentru ce era să se-aștearnă tocmai în Sighișoara vor fi știut unii și-alții de ce va fi meritat să se bată contra. Oricum nu se îndoiește nimeni că-n România se poate face ceva fără să pută a putregai de Danemarka. Aici mă refer doar la ideea de Draculaland, nu la coruptibilitățile imanente ale reificării sale. Dincolo de inevitabilele intruzii, interese meschine și corupții, orice economie, comerț și investiție profitabilă bazate pe exploatarea și deservirea mitului/cultului Drakulinic au fost și încă rămân să fie sabotate de fixațiile culturale rigide ale intelectualilor autohtoni, de fanteziile și de opiniile fundamentaliste, cele agitând fudulia identitară românească la nivel de inși vocali, grupuri țepoase/-nțepate, comunități populare, hoarde ușor revoltabile.

Așadar, românii au dat cu piciorul unei oferte „căzute din cer” (de fapt, moștenite de la maghiari): legenda, mitul și cultul Contelui Drakula. (Puteau să-l scrie bine-mersi cu „c”, nici măcar ungurii „k”-ului nu s-ar fi ofuscat.) Revenind legal/oficial și politic românească, Transilvania (respectiv România) și-a amputat și extirpat această poveste și moștenire, în felul acesta ratând șansa unei exploatări lucrative.

MAGHIARII, ÎN SCHIMB…

Maghiarii, în schimb, niciodată nu s-au rușinat de acest mit internaționalizat și de fantasma sa populară. Dincontră, totdeauna s-au lăudat cu prezența paradigmatică a ungurului Béla Lugosi în rolul de cuviință al uneia din primele celebre și vechi pelicule americane. Și mai pragmatici, americanii au turnat de-atunci filme după filme (Lugosi rămânând imitat în toate), actualmente cele artistice fiind bine bătute de cele de animație. Pentru ca, foarte de curând, și-n fine, înșiși maghiarii să dea o lovituă. Tare! Bună de tot! Jos pălăria!

Tovarășul Drakulici („Drakulics elvtárs”, producție 2019, film de HBO și Cinemaxuri) e o fantezie care exploatează maximal nu doar superstiția vampirismului și a nemuririi prin mușcatul gâtului și îngurgitare imortalizantă de sânge, ci și istoria comunismului maghiar. Reunindu-le de o manieră de imaginație surprinzătoare, extrem de creativă, foarte originală. Script excelent, o parodie la toate nivelurile, perfectă, jucată fără niciun cusur. Film teribil, surprinzător nonstop, îngrozitor, negru și gotic, absurd, ridicol și hilar, pedagogic și admirabil tot timpul.

Nici nu cred că așa un film ar fi putut fi făcut de români, căci în toate temele (estetice) enumerate mai sus românii par a putea produce povești și filme doar cu mari morcovi în dos, cu bâlbe ideologic-mentale/mintale, sub atotcastranta spaimă de „a nu supăra pe cineva”. Așa de pildă:

– despre istorie (comunism icompri), ungurii își permit să fabuleze absurdist, negru, ridicol și cu foarte mult umor. Românii nici cu foarte puțin din vreuna dintre categoriile astea;

– dominați/(sub)ordinați de geniul atotprotectiv, supercomunist și ultrasecuristic al generalului Sergiu Nicolaescu (& Co), românii n-ar avea curajul să facă dintr-un mare erou comunist, așa cum fac aici ungurii, un vampir getbeget;

– și românii își detestă președinții comuniști, dar s-ar jena rău să meargă până acolo încât să-l facă pe vreunul (cum nu le e rușine ungurilor să-l facă pe-al lor Kádár János) chiar mai rău decât un vampir, un convins al faptului că e nemuritor fiindcă a fost trăznit și a căpătat puteri supranaturale în copilărie; după 25 de ani de numit și urat și cântat și-adulat Ceaușescu drept Geniul Prealuminos al Carpaților mai are careva dintre nenumărații urmași ai aplaudacilor Epocii de Aur curajul să-l ilustreze drept idiot, tembel, tolomac?

– și românii sunt experți în a vedea ițe, în a trage de păr, a trage de sfori și a mănări conspirații. Dar chiar să-ți imaginezi că o grupare moscovită vrea sânge vampiric pentru a-l scăpa pe Brejnev din boala-i fatală și a-l imortaliza, în vreme ce alt grupuscul, în frunte cu prezidentul Kádár, preferă mai degrabă ca marele tartor să moară… ar fi prea de tot. (Ăsta nu e umor, așa cum, atât de fainfrumos, ne-a învățat pe noi Păcăliciul lui Geo Saizescu & Co.)

– românii contemporani, aproape toți, ar crede că e de plagiat kafkian sau bulgakovian să vezi/crezi că un mare securist e el însuși spionat și controlat/păzit de un nenorocit cuplu de vecini pensionari, chiar dacă detaliul e unul dintre multele adevăruri foarte curente/proprii tuturor polițiilor secrete comuniste. În filmul acesta ungurii nu se jenează deloc să facă mișto chiar și de cele mai cumplite terori și cruzimi (cum au fost acelea proprii Securităților Statale din comunism);

– și ce dacă românii au avut un Pacepa, tatăl+mama+sfântul duh al spionilor, fugit la americani? Intimidați de rebotezarea lui drept cel mai dizident și mai patriot și mai merituos dintre pământeni, nu suntem în stare să ficționalizăm sau ridiculizăm absolut nimic pe seama măriei lui. Doar ungurilor li s-a năzărit să ilustreze un nătărău de securist ca ajuns să predea agenților FBI tembele lecții despre captura și neutralizarea vampirilor;

– la începutul anilor 50 România a trimis în draga de Koree Nordică detașamente de doctori și asistente medicale (cel puțin), pentru sprijinirea insurgenților maoiști. Dar nimeni nu s-ar fi gândit să documenteze actualizat ori să facă vreun film artistic din așa o aventură iubitoare de comunism tiranic și-așa o temeraritate patriotică. Astfel „lăsând loc” maghiarilor să transforme, în Tovarășul Drakulici, glorioasa donare de sânge pentru indochinezi într-un fiasco al unei curvăsării banale împletite cu extracția vampirică a eroului lor polirevoluționar.

Nici măcar nu cred că ar trebui să devoalez/povestesc intriga sau scenele filmului. Ce merită e doar a atrage atenția: este foarte mult document sau adevăr sociologic și politic în acest film, nu doar foarte multă imaginație creativă, absurdism și umor negru, adică tragere de urechi/păr și aplicare surprinzătoare a temei atât de uzate a transgeograficului și transistoricului Drakula. Iar prin măiestria cu care toate se-mbină (filmul nu bate viața, dar morala-i, da!) maghiarii mai dau încă o mostră sau demonstrație de strașnică istețime istorică și etică, ba chiar și comică.

POSTLUDIU/CONCLUZIUNE/CODĂ AUTOHTONALĂ

Lucrurile fusă cum fusă. (Ori „fură cum fură”; die musai țînieț: fusără…) Acu 100+ani noi românii câștigatărăm tăt Ardialu. Șogorii noști unguri o-nghițît în sec, ș-o mușcat buzăle, limba, iar-o-ngurgitat secoman… O cedat, o admis… Tătuș făr-a-nceta să spere și să să roaje (vezî-le Crezu/Credeu besericilor di la Budapesta) cum că istoria, mileniu și imperiu lor sfânt va să să-ntoarne. D-apoi că istoria o fi evoluând dânsa cum știm, cum vedem or cum numa ni să-m-pare, fapt îi că absolut fiece jenerație ia tătu-tătului di la zero. Zerouu atașamentielor și uurilor, iubirilor și frustrărilor pă care le-o preluat anterioara jenerație di la părințî săi, așe consolidându-ș propria intimitate afectivă pă uumerii acestei moșteniri asumate instinctual, irațional-mimetic, necritic, necreștinește. Autoeducație (psihoterapie-i zîce-amu) tre să nie facem tăț; și deloc nu-i treaba me să le spui io altora, inși ori nații, ce-au ei die făcut. Tătuș-tătuș, de-atâta amar die secol, decenii, ani, ce-ar fi fos firesc a face cel puțîn românii iera…Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *