Marșul Diversității din București și societățile democratice: „Oamenii se simt extraordinar atunci când pot să interzică ceva nu doar patronul, șeful, mahărul, politicianul” – Esential

​Am vrut să aflu mai multe despre construcția noastră umană și de ce ne este greu să acceptăm diversitatea sau nutrim sentimente puternice de ură față de oameni pe care nu-i cunoaștem și care nu ne lezează în niciun fel viața și confortul propriu. Am stat de vorbă cu experți în domeniu, pentru a găsi niște răspunsuri, a dezbate idei și, de ce nu, a oferi, poate câteva soluții.

În contextul Bucureștiului prezent, când are loc Marșul Diversității, Bucharest Pride, pe Calea Victoriei, oamenii pare că s-au pus unii contra alții, s-au creat tabere de „așa da” și „așa nu”, iar echilibrul s-a pierdut printre mii de voci ridicate care încearcă să-și susțină dreptatea.

La nivelul teoretic al unei societăți democratice stau valori precum libertatea de expresie, toleranță și înțelegere, dar pare că toate se pierd în mod practic, dacă dăm nas în nas cu o situație care poate ne scoate din zona de confort sau pe care o considerăm controversată.

Am vrut să aflu mai multe despre construcția noastră umană și de ce ne este greu să acceptăm diversitatea sau nutrim sentimente puternice de ură față de oameni pe care nu-i cunoaștem și care nu ne lezează în niciun fel viața și confortul propriu. Am stat de vorbă cu experți în domeniu, pentru a găsi niște răspunsuri, a dezbate idei și, de ce nu, a oferi, poate câteva soluții.

De ce ne vine greu să acceptăm că oamenii pot fi diferiți de noi?


Radu Umbreș. FOTO via Facebook

Antropologul Radu Umbreș deschide discuția și spune că depinde ce înțelegem prin „acceptare” și prin „diferență.” El consideră că nu este greu să înțelegem cum alți oameni sunt diferiți de noi într-un mod sau altul, însă dificultatea apare atunci când diferența sugerează un pericol sau o încălcare a normelor morale pe care le considerăm juste și necesare.

În cazul de față, punctează el, „diferit” este interpretat ca „greșit”, „anormal”, „imoral” etc.

Răzvan Andrei, redactor-șef al Editurii Publisol, poet și traducător care a studiat filozofie și istoria și teoria artei, susține că omenirea se străduiește să răspundă la întrebarea asta dintotdeauna. El spune că ne raportăm la lume, în general, prin intermediul binomului asemănare-deosebire (diferență).

„Instinctual, ținem aproape ce ne seamănă și la distanță ceea ce se deosebește de noi, diferitul, străinul, alt-cineva-ul. Cam așa se nasc comunitățile. Cu o mențiune: pot funcționa cu acest tip de selecție numai comunitățile mici”, adaugă Andrei.

Comunitățile mai mari și cele politice, în special, nu mai pot funcționa așa, deoarece adună prea mulți oameni ca să poți cere asemănări puternice. Așa cum, continuă omul de cultură, comunitățile mari se organizează după principiul celui mai mic numitor comun.

În afara acestuia, totul este despre diferență, una cu care trebuie să te impaci. „Suntem foarte sensibili atunci când percepem un grup social care este într-un mod semnificativ diferit față de noi. Se activează anumite mecanisme mentale ce construiesc coaliții imaginare, grupuri organizate care sunt în competiție cu propriul grup, pe care le percepem ca adversari sociali”, aduce în vedere Radu Umbreș.

El spune că etnia și orientarea sexuală pot reprezenta clasificări care produc o etichetare mentală, de tipul „noi” vs „ei”, urmând ca apoi să interpretăm realitatea socială potrivit acestei distincții „tribale.”

Din punct de vedere politic, explică Răzvan Andrei, aderăm la un set de reguli generale (statul de drept) și angajăm reprezentanți (parlamentari, guverne etc.) care să le codifice (să le pună în legi, coduri etc.) și să le aplice. Regulile generale de care vorbește sunt libertatea, egalitatea de șanse, libertatea de mișcare și asociere, echitatea, dreptul la viață privată, dar și dreptul la opinie și altele.

O societate se poate numi democratică dacă aceste drepturi sunt acordate fără discriminare. „Ea poate funcționa, cât de cât, și în absența unora dintre aceste drepturi, dar nu e o democrație. Problema pe care o au minoritățile (de orice fel) cu majoritățile ține de nerespectarea acestor principii”, adaugă el.

Andrei subliniază că cel mai mic numitor comun este dat de faptul că suntem cetățeni cu toții, iar în fața legii nu ar trebui să fim diferiți, motiv pentru care drepturile și libertățile trebuie să fie acordate tuturor cetățenilor, indiferent de diferențele între ei.

„Restul: toleranță, acceptare, mentalități etc. cad în afara codexurilor legislative și aici e o muncă de uzură, permanentă, a societății cu ea însăși. E greu, dacă nu imposibil, să le obții la scară largă”, explică el.

„Nu este ușor să nu iei lucrurile personal”


Răzvan Andrei. FOTO: Arhiva personală

Sunt multe contexte, cum ar fi PRIDE, spre exemplu, în care luăm personal ce fac alte persoane, chiar dacă ele nu au o treabă directă cu viața noastră. Radu Umbreș spune cum nu este ușor să nu iei lucrurile personal, deoarece informațiile sociale sunt mereu filtrate prin prisma interesului personal.

„Mă afectează această schimbare? Îmi poate provoca o neplăcere sau anumite costuri? Se transformă societatea într-un mod care mă va afecta negativ? Prin mass media și social media, evenimentele par a se întâmpla în proximitatea noastră, chiar dacă ele implică oameni și acțiuni care nu ne privesc în mod direct”, susține el.

Răzvan Andrei spune că toți suntem, în anumite proporții, și conservatori și progresiști și selectăm egoist ce vrem să păstrăm așa cum ne place și ce vrem să schimbăm, deoarece așa funcționează oamenii.

El povestește cum în comunitățile mari și în curs de democratizare, cum e România, deciziile sunt luate peste capul cetățenilor, fiindcă nu există o viață politică autentică. Așa cum, explică el, populația e săracă și ținută intenționat așa, pentru că există corupție de sus până jos și pentru că, deși se spune că trăim în capitalism, nu-i pasă nimănui pe individ.

Și acest individ, omul de rând cum i se spune, nu apucă să decidă de fapt nimic sau, cel puțin, nu are sentimentul că o face.

„Ei bine, atunci când, în mod populist, i se cere părerea (de către politicieni) pentru a pune pumnul în gură unui dușman închipuit sau pentru a izola și mai mult o minoritate, individul are senzația că ceea ce spune el contează. Și se bucură că interzice ceva, orice, fără să se gândească la faptul că interdicția aceea poate nenoroci viețile altora. Vina nu-i a individului. Vina e a politicienilor iresponsabili care asmuțesc o categorie a populației împotriva alteia”, crede Andrei.

Umbreș aduce în vedere și o altă sursă a revoltei afișate, și anume dorința de a comunica identitatea proprie, valorile morale și apartenența la anumite comunități.

„Exprimându-mi dezacordul, semnalez altora că aparțin unei anumite categorii de oameni, că sunt parte a unei mișcări sociale cu anumite obiective și anumite credințe”, completează el.

Antropologul susține că oamenii reacționează virulent pentru a demonstra celorlalți că au anumite virtuți, că au anumite principii morale sau religioase. Căutăm aliați sau susținători și construim inamici reali sau simbolici, continuă el, pentru a ne simți apropiați de coaliția noastră reală sau imaginară.

Andrei vorbește și despre cum în capul nostru, în inimile noastre, se nasc adevărate sărbători când se pune problema să interzicem ceva, pentru că avem senzația că participăm la viață țării, că avem ceva de spus la nivel înalt, că și noi contribuim.

El expune însă o realitate dură, în care lucrurile nu merg ca la carte și în care ne învârtim cu toții.

„Abia avem bani să ne luăm medicamentele, patronii își bat joc de noi și ne țin pe salariul minim sau ne mai aruncă „la negru” câte o firimitură, stăm la cozi inuman de lungi, pe holuri, ca să ne primim doza de citostatice și când ne bagă branula-n venă, asistenta așteaptă și ea ceva, iar medicul nici nu trece să întrebe dacă îți e bine sau nu, că există o adevărată Camora a manualelor și auxiliarelor școlare pe care n-o deranjează nimeni, că manualele sunt otravă pentru copii, că ne revoltăm că trebuie să purtăm mască și ni se pare că asta ne îngrădește libertatea, dar ni se pare normal să le interzicem gay-lor să se căsătorească și așa mai departe.

Suntem niște ipocriți care cred că l-au apucat pe Dumnezeu de picior dacă pun umărul la interzicerea a ceva, oricât de mic, dar care să nu ne vizeze pe noi”, completează redactorul-șef.

„Oamenii nu sunt complet diferiți de noi. Sunt pur și simplu diferiți”


București Pride 2019. FOTO: Gabriel Petrescu/ Xinhua/ Profimedia

Am vrut să aflu dacă sentimentele profunde de ură față de oamenii diferiți sunt un cumul general de factori exteriori sau sunt consecințe ale umanității. Radu Umbreș spune că emoțiile negative sunt un mod natural de a răspunde la situații care ne provoacă neplăcere, când asistăm sau suferim de pe urma unor interacțiuni sociale care simțim că ne produc un rău.

„Dacă reacțiile mentale sunt un mecanism natural, sursa neplăcerii poate să fie una indusă de informațiile pe care le primim de la societate și de la cei apropiați. Anumite diferențe, cum ar fi cea de orientare sexuală, pot fi catalogate ca fiind surse ale unor pericole sau ale unor comportamente imorale, conform definițiilor sociale”, adaugă el.

Antropologul susține că nu aveam nicio dovadă că sentimentele negative față de persoane cu orientare sexuală alternativă sunt în vreun fel înnăscute, ci, cel mai probabil, sunt construite social prin etichetarea acestor persoane ca fiind „bolnave” sau „periculoase”.

„Dacă cei în care avem încredere (de la părinți la profesori sau lideri religiosi) ne prezintă anumite categorii sociale ca fiind problematice, atunci vom porni cu o prejudecată negativă față de aceste persoane care ne vor trezi sentimente negative atunci când se exprimă sau își cer drepturile”, adaugă el.

Răzvan Andrei susține că oamenii nu sunt complet diferiți de noi, sunt pur și simplu diferiți. El crede că la originea urii, a resentimentului, stă, de fapt, sărăcia, situație care declanșează și lipsa educației, lipsa empatiei și toate celelalte lipsuri.

„Când tu n-ai bani de o aspirină, cum să nu fii nervos mereu și să nu-ți vină să dai cu barda-n stânga și-n dreapta? Sărăcia în care trăiesc cetățenii acestei țări e o reală problemă. Restul sunt simptome. Boala, însă, asta e”, completează omul de cultură.

N-are rețete despre cum se vindecă, dar o soluție poate fi, în viziunea lui, ca cei care au avut noroc să facă ceva școală, cei care au avut noroc cu părinți mai răsăriți, să pună umărul, să voteze cu cap și să tragă politicienii la răspundere.

„Altfel, discutăm de pomană de toleranță și alte chestii elevate. Când te roade stomacul sau când patronul îți spune că ori lucrezi la negru ori poți pleca, nu prea-ți mai pasă de LGBTQIA+ sau minus sau de orice altceva”, explică el.

„Nu orice este natural este neapărat bun, frumos sau moral”

În contextul discuției despre anormalitate, Umbreș spune că termenul perceput atinge două planuri. Așa cum explică el, orientarea non-heterosexuală poate fi percepută ca fiind contrară naturii umane, a distincției dintre cele doua sexe și a atracției sexuale între persoane de sexe diferite.

În acest caz, „anormal” înseamnă patologic sau bolnav. O altă conotație, adaugă antropologul, este cea de anormalitate statistică și anume faptul că marea majoritate a oamenilor sunt heterosexuali și au o orientare de gen conformă cu sexul biologic.

„În acest caz, minoritatea este percepută ca un grup social deviant față de normele sociale de exprimare a sexualității. Ambele interpretări pleacă de la o înțelegere limitată a naturii și a varietății umane. Homosexualitatea este la fel de naturală precum heterosexualitatea, și nu orice este natural este neapărat bun, frumos sau moral”, explică el.

Răzvan Andrei, în contextul gay/queer people, spune că cei care vorbesc despre anormalitate, vor să spună că există o anumită viziune asupra a ceea ce înseamnă să fii om și că ce nu intră în acea viziune nu e normal.

El susține că tot ce înseamnă evoluție pe lumea asta ține de a-normalitate sau de despărțirea de ea. E chiar condiția vieții. În discuția de încălcarea drepturilor majorității, el spune că nu înțelege exact care drepturi le sunt încălcare.

„Dacă gay-ii vor să se căsătorească ce drept al majorității încalcă? Dimpotrivă, majoritatea le interzice un drept care ar trebui să fie universal. Alt exemplu: marșul gay, Pride Parade sau cum se mai numește prin diferite locuri.

Unii spun: De ce să nu facem și unul al heterosexualilor? Pai marșul acela are loc zi de zi, clipă de clipă, peste tot. În văzul lumii, nu în privat. Iar un cuplu de homosexuali e alungat „în dormitorul lor”.

Pai oamenii nu au numai o dimensiune privată. Au și una publică. Relațiile noastre sunt simultan private și publice. Să îți ții iubitul sau iubita de mână pe stradă e o declarație de iubire făcută în văzul lumii. Să îi săruți, la fel. Mai mult nu cred că cere nimeni.

Sexul în public e interzis peste tot în lume, indiferent de orientarea sexuală a celor care-l practică. Așadar, unde-i problema? Problema e, cum spuneam, că oamenii se simt extraordinar atunci când pot să interzică ceva, orice, numai să poată să spună și ei „NU”, nu doar patronul, șeful, mahărul, politicanul etc.”, spune Andrei.

Umbreș vorbește și despre cum problema drepturilor egale este strâns legată de percepția „normalității” biologice sau sociale. Oamenii pot percepe, crede el, că drepturile decurg natural din anumite trăsături biologice sau din apartenența la un grup.

În acest caz, extinderea unor drepturi la persoane diferite produce un sentiment de nedreptate.

„Doar cei ca mine ar trebui să poată să facă X, să primească Y. De aici și sentimentul că anumite tipuri de persoane nu ar trebui să fie considerate egale, iar acordarea egalității este percepută ca un privilegiu nemeritat.

Mai mult, acțiunile publice organizate de o minoritate care solicită recunoaștere și respect pot fi percepute ca fiind prea vocale sau agresive în cererea de drepturi. Însă nimic nu s-a obținut vreodată prin tăcere și supunere. După cum spune românul „copilul care nu plânge moare de foame”, explică antropologul.

Există soluții pentru schimbarea radicalității?

Radu Umbreș susține că cel mai bun mod de a lua decizii, de a ne controla reacțiile și trăirile privind un fenomen social, este să ne chestionăm sentimentele prin filtrul reflextiv al raționalității. Dincolo de primul impuls, spune el, ar fi bine să vedem dacă există un pericol real împotriva căruia să reacționăm.

„Exista oare ceva care ne face rău în mod obiectiv sau suntem doar deranjați de anumite comportamente pe care nu le înțelegem? Nu orice este străin sau nefamiliar este și gresit sau imoral. Suntem oameni diferiți în multe aspecte ale personalității noastre și libertatea ne-o câștigăm acordand altora o libertate similară”, spune Umbreș.

Răzvan Andrei susține că o soluție ar fi ca toți cei din comunitatea LGBTQIA+ ar trebui să-și facă coming out-ul în fața apropiaților (sau cât mai mulți), în fața familiei. El spune că oamenii acuză, dau din picioare, fac urât atunci când e vorba de cei de la distanță, dar dacă e vorba de copil, mamă, tată, soră, lucrurile se complică.

„Atunci apare sentimentul vinovăției, te gândești mai mult. Cred că e un pas important în drumul spre mai multă deschidere și înțelegere reciprocă: să spunem adevărul. Acum, adevărul vine cu consecințe. Însă trebuie să ne asumăm și consecințele.

Nu e obligatoriu să le spui familiei și apropiaților că ești gay, lesbiană etc. Dar dacă ai face asta vei vedea că lucrurile se schimbă în bine. Nu pe loc, nu imediat. Dar pe termen lung e o abordare eficientă și constructivă”, susține el.

Mai mult, el recomandă oricui vrea să interzică chestii să citească „Legenda Marelui Inchizitor” din romanul Frații Karamazov de Dostoievski.

Radu Umbreș provoacă și spre un exercițiu de empatie radicală: sunt oamenii pe care îi judecăm atât de aspru, atât de diferiți de noi? Pot avea dorințe și nevoi foarte asemănătoare cu ale noastre, chiar dacă exprimate în alt mod și cu alte conținuturi?

Cunoaștem oare personal oamenii împotriva cărora ne exprimăm sau lucrăm doar cu stereotipuri care, deseori, au foarte puțină legătură cu realitate? Mai mult, ei sugerează și faptul că am putea privi în istorie spre alte schimbări sociale de amploare, care au fost întâmpinate cu rezistență și reacții emoționale puternic negative, dar care au avut efecte pozitive pe termen lung.

„Ne-am putea uita la emanciparea iobagilor și a femeilor, la toleranța față de minoritățile etnice sau religioase, sau la acordarea de drepturi copiilor și persoanelor cu dizabilități. De fiecare dată a existat o mișcare care s-a împotrivit acestor schimbări, deseori invocând motive emoționale, în ciuda dovezilor raționale că asemenea transformări cresc bunăstarea unor oameni, fără să afecteze starea celorlalți”, adaugă el.

În final, antropologul atrage atenția că mentalitățile se schimbă destul de greu, uneori doar cu trecerea unei generații sau două, până când majoritatea oamenilor acceptă o nouă organizare socială care oferă mai multe libertăți unor categorii dezavantajate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *