Nu e niciodată prea târziu pentru dreptate. Cazul Gheorghe Ursu

spot_img

Știri din aceeași categorie

DISTRIBUIE!

Gheorghe Ursu a murit pe 17 noiembrie 1985 la spitalul penitenciar Jilava, după ce a fost anchetat timp de aproape două luni în arestul Miliției. El fusese arestat pe 21 septembrie, sub pretextul unei anchete privind deținerea de valută din mai multe țări, echivalentul a 18,5 dolari. E poate mai greu de înțeles cum moartea unui om poate spune ceva societății și poate scoate la iveală diverse aspecte din trecutul acesteia, după mai bine de 30 de ani. De aceea, pentru o imagine mai clară a deznodământului poveștii, trebuie să avem imaginea de ansamblu a acesteia, a disidenței lui Gheorghe Ursu [1].

Simona DeleanuFoto: Arhiva personala

Simona Deleanu este doctor în istorie al Universității din București, cu teza Rezistenţa prin cultură – o controversă postrevoluţionară

Inginer constructor specializat în consolidări antiseismice, poet și scriitor în timpul liber, Ursu devine după jumătatea anilor `70 un critic tot mai vehement al regimului. Începând cu 1944, ține constant un jurnal intim în care consemnează detalii din viața privată, cronici la filme și spectacole de muzică clasică, dar și alte observaţii. În momentul producerii cutremurului din 4 martie 1977, Ursu e deja un inginer cu o experiență de peste 25 de ani, ceea ce îl va recomanda și pentru echipele de consolidări constituite în București, menite să verifice și să ia măsurile necesare în cazul clădirilor afectate de cutremur. Astfel, el devine responsabil de blocul Patria din centrul orașului și participă la ședințele inginerilor și responsabililor de partid, unde descoperă rând pe rând planurile lui Nicolae Ceaușescu cu privire reorganizare Capitalei. Confruntat cu interdicția de a continua consolidările, pe care președintele țării o enunță în ședința secretă ținută la numai patru luni după cutremur, pe 4 iulie[2], Gheorghe Ursu constată că ordinul era unul criminal și că toate resursele aveau să fie redirecționate către noul proiect, “Perspectiva” – noul centru de pe Dealul Arsenalului. Inginerii prezenți la ședință fuseseră amenințați cu închisoarea dacă lucrările de consolidare continuau, iar clădirile ar fi trecut printr-un proces mai amplu decât astuparea zidurilor crăpate și tencuirea lor până la data de 23 august. Fiind în situația în care nu-și mai putea exercita meseria, inginerul decide să atragă atenția asupra ordinului criminal redactând și trimițând o amplă scrisoare către Europa Liberă, pe care reușește să i-o înmâneze personal lui Virgil Ierunca, la Paris, în 1978. Scrisoarea a fost citită la Europa Liberă în ziua în care se împlineau doi ani de la cutremur, prezentată ca venind din partea unui arhitect român. Securitatea n-a reușit să descopere autorul. Situația politică a țării îl nemulțumea tot mai mult pe Gheorghe Ursu. Fiind apropiat sau prieten al unor scriitori precum Nina Cassian, Geo Bogza, Iordan Chimet sau Radu Cosașu, inginerul urmărește derularea Congresului Uniunii Scriitorilor din 1981, sperând ca aceștia să dea un exemplu populației. Ulterior decide să trimită o scrisoare către același post de radio, dar de data aceasta către Monica Lovinescu. Până la denunțul din decembrie 1984, inginerul se află în atenția Securității, însă fără a ridica mari suspiciuni. Însă după ce denunțul pune în mișcare întreg mecanismul, iar în cele două percheziții sunt confiscate aproape toate caietele ce constituiau jurnalul de mai bine de 40 de ani, dar și alte materiale, Securitatea va descoperi treptat cine e autorul scrisorilor către Europa Liberă. Anchetat în stare de libertate timp de cinci luni, sub acuzația de propagandă împotriva orânduirii socialiste, Gheorghe Ursu se prezintă periodic la Securitate, din ianuarie până la finalul lunii mai 1985 și redactează declarații în care își explică gesturile și însemnările din jurnal, pe măsură ce anchetatorii îi descifrează însemnările. Refuză însă nominalizarea altor persoane din anturajul său, inclusiv scriitori aflați în atenția Securității, despre care e chestionat. În paralel, se constituie și dosarul privind operațiunile cu mijloace de plată interzise, în baza confiscării valutei rămase ca urmare a călătoriilor din Europa Occidentală. După ce Securitatea constată că jurnalul în care denigrează conducerea de partid și de stat nu e o probă validă în instanță, dar și că nu a reușit în cadrul interogatoriilor să afle informații despre alte persoane, construiește un paravan. Prin decizia de neîncepere a urmării penale, ancheta se oprise în mod oficial. Ursu fusese criticat și pus să-și facă autocritica în ședința de la Institutul de Proiectări unde lucra și asigurat că ancheta se încheiase.

Arestat în dimineața zilei de 21 septembrie și dus în arestul Inspectoratului General al Miliției, Gheorghe Ursu a fost anchetat în paralel atât de aceasta, cât și de Securitate, prin aceiași ofițeri. Disidentului îi sunt tăiate orice legături cu exteriorul, familia nu este înștiințată de arestare și nici nu i se permite să-l viziteze. Ulterior i se desface contractul de muncă, iar pe 19 octombrie arestul preventiv este prelungit cu încă 30 de zile. Anchetat sistematic într-o manieră violentă, pus în celulă cu deținuți cu statut special al căror scop era să obțină la rândul lor informații despre el, inginerul nu cedează, chiar cu riscul propriei vieți. Ca urmare a unui nou interogatoriu violent din 15 noiembrie, starea sa de sănătate se agravează, dar este dus la spitalul penitenciar abia două zile mai târziu. Gheorghe Ursu moare după operația la care este supus, la vârsta de 59 de ani, iar familia este înștiințată abia câteva zile mai târziu.

Imediat după Revoluția din decembrie 1989, familia lui Gheorghe Ursu începe demersurile pentru a descoperi ce se întâmplase cu adevărat și cine erau cei vinovați de moartea sa. Pentru că soția, Sorana, și cei doi copii, Andrei și Olga, erau în SUA, prima care a început demersurile a fost sora disidentului, Georgeta Berdan. Încă din ianuarie 1990, o anchetă sub coordonarea lui Dan Voinea începe promițător. Demersurile scot la iveală mușamalizarea morții violente, dar și faptul că ofițerii de Securitate au coordonat ancheta din perioada arestului al IGM și se fac responsabili de moartea inginerului.

De-a lungul deceniilor postcomuniste, anchetele oprite temporar și tergiversate au scos la iveală mai mulți vinovați de moartea lui Gheorghe Ursu, ocolindu-i însă sistematic pe principalii responsabili. Astfel, primul condamnat, care își asumă o responsabilitate mai mare decât cea avută în realitate, a fost Marian Clită, unul dintre colegii de celulă plasat acolo să îl monitorizeze și să îl tortureze pe Ursu. Trimis în judecată în 1996, Clită este condamnat, patru ani mai târziu, la 20 de ani de închisoare, din care execută doar doi. La finalul anului 2000, procurorul Dan Voinea îi trimite în judecată pe foștii ofițeri de Miliție Tudor Stănică și Mihai Creangă, care sunt, ulterior, condamnați pentru omor. Însă responsabilitatea principală în cazul acestei morți violente o aveau ofițerii de Securitate. Ancheta în cazul acestora, derulată de la începutul anilor 2000, apoi blocată şi tergiversată, este redeschisă după protestul extrem al lui Andrei Ursu, care anunță că intră în greva foamei. În toamna anului 2014, sub semnătura procurorului general Tiberiu Nițu, ancheta este redeschisă, sub încadrarea de infracțiuni contra umanității, faptele fiind astfel imprescriptibile. Astfel, în vara anului 2016, sunt trimiși în judecată fostul ministru de interne George Homoștean, fostul șef al Securității, Tudor Postelnicu, și ofițerii principali responsabili de anchetarea disidentului de-a lungul întregului an 1985, Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș. Singurul responsabil care lipsește din dosar era generalul Iulian Vlad, care ar fi trebuit să facă obiectul unui nou dosar, însă și acesta va deceda înainte de a ajunge în fața instanței.

Dosarul ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, însă este ulterior declinat către Curtea de Apel București, ca urmare a decesului lui Homoștean, la finalul anului 2016. Din martie 2017 și până în iunie 2019, la Curtea de Apel sunt audiați ca martori foști disidenți, gardieni ai arestului IGM, iar în sprijinul inculpaților – foști ofițeri de Securitate. Cei doi inculpați [3]– Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș (Tudor Postelnicu a decedat în august 2017) – apar în fața instanței având imaginea a doi pensionari și nu a unor foști ofițeri de Securitate. Solidaritatea instituțională iese la iveală ori de câte ori unul dintre martori este un fost coleg din aceeași structură, indiferent de cât mică sau de mare i-a fost implicarea în acest caz.

În octombrie 2019, judecătoarea Mihaela Niță de la Curtea de Apel București anunță decizia instanței, şi anume achitarea celor doi, în ciuda faptului că procurorul de caz ceruse o condamnare de 25 de ani. Procesul început ca urmare a apelului depus de părțile civile, Sorana, Andrei și Olga, a fost reluat în mai 2020, la Înalta Curte de Casație și Justiție și se va încheia pe 4 iulie 2023, când completul de trei judecători se va pronunța [4].

Vom asista astfel la finalul a mai bine de trei decenii de tranziție postcomunistă, de-a lungul cărora rudele disidentului Gheorghe Ursu au încercat pe toate căile să-i facă dreptate și să-i aducă în fața justiției pe cei vinovați de moartea sa prematură. Pe de altă parte, ca urmare a includerii acestui dosar în așa-numitul dosar al Procesului comunismului, este pentru prima dată când sub infracțiunea de crime împotriva umanității sunt judecați doi foști ofițeri ai poliției politice din România. Privit din această perspectivă, demersul juridic și mai ales o potențială condamnare vor transforma acest proces într-unul de referință atât pentru justiția penală de tranziție din România, cât și pentru sistemul judiciar, pentru care se va constitui ca precedent.

Pe de altă parte, având ca reper motivarea Curții de Apel București în achitarea celor doi ofițeri de Securitate, dar mai ales concluziile pe care instanța le impune cu privire la calitatea de disident sau opozant al regimului comunist, menționând inclusiv că Gheorghe Ursu nu a fost un disident, putem afirma că printr-o decizie de condamnare a ofițerilor vinovați de moartea sa, inginerul își poate recăpăta, și din punct de vedere al instanțelor, calitatea de disident. Și, așa cum menționează motivarea Curții: „Este adevărat că în anii 1980 se realiza în ceea ce îi privea pe opozanții regimului comunist urmărirea informativă, filajul, interceptarea convorbirilor telefonice şi a corespondenţei, cercetarea și arestarea pentru infracțiuni de competența organelor de securitate, plasarea în arest la domiciliu, fiind uneori exercitate chiar și violenţe fizice, însă nici un alt lucrător de securitate, astfel implicat, nu a fost trimis în judecată pentru infracțiuni similare celor din prezenta cauză”.

Demersurile familiei de-a lungul celor 33 de ani, trecând prin patru procese, au dus la recuperarea parțială, prin intermediul CNSAS, a Dosarului de Urmărire Informativă „Udrea” şi a dosarului penal. Celelalte, şi anume dosarul cu tehnica operativă (TO), ce includea rezultatul interceptării convorbirilor, a corespondenței și altele, şi mai ales filele din jurnalul lui Gheorghe Ursu, au fost distruse.

Cei care au asistat la acest ultim proces în sala Curții de Apel sau a ICCJ au putut vedea în cadrul audierilor, care durau ore întregi, mai mult decât un balans între inculpați și părți civile. Era vorba mai degrabă de un proces comunism – postcomunism, în care foștii ofițeri de Securitate schimbă priviri complice, la nevoie denigrează chiar și memoria unei persoane decedate, iar urmașii victimei prezintă varianta de partea dreptății. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro

spot_imgspot_img