NY Times: China nu vrea o nouă ordine mondială. O vrea pe aceasta. – International

China se află în toiul unei bătălii aprige pentru a-și salva reputația. Supuși tirurilor pentru rolul lor în privința pandemiei și reproșurilor pentru manevra lor de a-și impune controlul asupra Hong Kong-ului, oficialii țării sunt ca pompierii la incendiu. Abordarea lor are două componente. În primul rând să promoveze povestea Chinei – să-i evidențieze succesul în lupta cu virusul și să-i mușamalizeze greșelile inițiale. În al doilea rând, îi atacă pe cei care vor să păteze imaginea țării, potrivit New York Times, citat de Rador.

Președintele Xi Jinping a lăsat lupta în seama subordonaților săi. În vreme ce SUA se clatină și lumea se afundă în criză, el are o campanie mai importantă care să-l preocupe: preluarea controlului asupra instituțiilor internaționale care administrează întreaga lume, cum ar fi Organizația Mondială a Sănătății sau ONU.

Planul său poartă un titlu adecvat de benign și inofensiv – „Comunitate cu un Viitor Împărtășit pentru Umanitate”. Propus prima oară de dl Xi în 2013 și prezentat la ONU doi ani mai târziu, conceptul se învârte în preajma importanței consultării și dialogului, a includerii și consensului, a cooperării benefice tuturor și a beneficiilor împărtășite. Pe scurt, este total indefinit. Nu conține nici un element specific de acțiune, nici un fel de schiță palpabilă privind o nouă ordine mondială.

Acesta e și ideea.

Contrar speculațiilor, China a afirmat mereu că nu caută să răstoarne ordinea globală. Ar trebui s-o ascultăm. De ce s-ar complica China să răstoarne ordinea mondială, când poate pur și simplu să pună mâna pe ea, în întregime și intactă?

În definitiv, China e cel mai mare beneficiar al globalizării. Ea s-a folosit sistematic de instituțiile multilaterale dirijate de Occident, cum ar fi Organizația Mondială a Comerțului, pentru a-și promova interesele și influența. Deși încă mai trebuie să lupte pentru un control mai mare al Băncii Mondiale și Fondului Monetar Internațional, ea și-a realizat ambiția de a captura conducerea a patru organisme-cheie ale ONU care stabilesc norme și standarde internaționale. (Anul acesta a fost cât pe-aci s-o cucerească și pe a cincea, Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale.)

Nu este deci deloc surprinzător că China este acum al doilea cel mai mare contribuabil financiar la ONU: ea și-a clădit ani la rând cu consecvență influența în interiorul instituțiilor internaționale.

Departe de a deschide un nou front, planul Chinei este acela de a lupta pe un teritoriu familiar. Mesajul ei pentru lume e simplu: China este pregătită pentru a prelua ștafeta, acum, când SUA își abandonează responsabilitățile globale. Pentru o lume istovită și sărăcită de pandemie, este o propunere ispititoare. Nu mai contează cine preia frâiele, bine că le ține cineva; puțini vor analiza semnificația acestui fapt pentru ordinea globală. Dezvoltarea și stabilitatea, iar nu ambițiile de dominație ale Chinei, sunt prioritățile celor mai multe țări.

Există motive întemeiate pentru acest joc riscant. Pandemia a expus multe deficiențe ale sistemului chinez, dar a dezvăluit și multe tare ale Occidentului. SUA și Europa, fiecare împovărată de dificultăți politice și probleme sociale, se chinuie să oprească o pandemie pentru care nu erau pregătite. Instituțiile mondiale create și întreținute de ele în epoca postbelică sunt acum lipsite de direcție. Restul lumii a fost lăsat să-și poarte singur de grijă, cum o fi putând el.

China s-a poticnit la începutul pandemiei, e adevărat. Însă Occidentul pare că își pierde superioritatea morală. Până la momentul în care SUA își vor alege următorul președinte, după o campanie ce cu siguranță va fi una învrăjbitoare, purtată pe fundalul tulburărilor interne, China speră că ea va fi recâștigat deja încrederea lumii. Și atunci se va afla într-un avantaj clar.

E dificil să rămâi optimist cu o asemenea perspectivă. Lumea are nevoie de echilibru – pe moment, nici o altă țară în afară de SUA nu deține mijloacele necesare pentru a-l asigura. Dintr-o perspectivă practică, conducerea lor e indispensabilă.

Dar nu e numai atât. Lumea are nevoie de conducerea americană pentru ca ea să-i reamintească faptul că respectul pentru libertate și demnitatea umană asigură cea mai bună cale spre un viitor împărtășit al omenirii. Modelul Beijingului – prin care un partid-stat autoritar așează fără ezitare avansul economic mai presus de libera opțiune politică – li s-ar putea părea tentant unora. Însă el nu poate fi imitat la scară largă. Dependent fiind de cultura și istoria unice ale Chinei, el nu poate funcționa decât acolo. Democrația, din contră, e bazată pe principii universale care pot fi urmate oriunde, de către oricine.

„Stai liniștit în barca de pescuit”, spune un faimos proverb chinezesc, „în ciuda vântului și valurilor tot mai puternice”. China, putem fi siguri, intenționează să treacă cu bine de furtună.

Iar dacă Occidentul nu-și va putea recupera credința în forța universală a democrației – din India până în Indonezia, din Ghana până în Uruguay -, China ar putea atunci pune mâna pe lume, așa cum e ea acum.

Articol de Vijay Gokhale (fost ministru de externe al Indiei, fost ambasador în China), New York Times

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *