Ca societate, suntem tot mai resentimentari, acesta este adevărul, crede filozoafa și psihanalista franceza Cynthia Fleury. Ea a acodat un interviu pentru publicul HotNews.
- Iar ranchiuna este ceva foarte distructivă, crede Cynthia Fleury.
- „Nu trebuie să diminuăm puterea resentimentului! Să nu credem că este doar un flagel micuț, că este vorba despre o patologie oarecare. Nu”.
- Ranchiuna nu are însă doar motivații care țin de nereușitele economice, crede Cynthia Fleury.
- „Nedreptățile socio-economice le dau celor resentimentari un prilej de a se exprima. Adică ei își iau libertatea de a spune că, din cauza acestor nedreptăți, au ajuns ei să fie ranchiunoși. Dar nu e adevărat”.
- Cine sunt ranchiunoșii de azi?
Mult din ce se întâmplă în lume azi, crede Cynthia Fleury, se poate explica în care ne blocăm în postura de victimă:
„Este ca și cum îți pui ochelari fumurii și vezi întreaga lume mult mai întunecată. Nu mai ajungi să vezi diversitatea, frumusețea, nimic”, spune Fleury în discuția cu HotNews.
În interviul pentru publicul HotNews, realizat cu ajutorul traducătoarei Claudia Davidson-Novosivschei, autoarea vorbește și despre resursele pe care le avem la îndemână pentru a ne proteja pe noi și pentru a proteja democrația.
Uneori, această frustrare pornește de la o suferință reală. Alteori, nu
HotNews:- Pentru început, cum ați defini pe înțelesul tuturor resentimentul? În ce momente apare în viața unui om și care sunt principalii factori care-l declanșează?
Cynthia Fleury:- Resentimentul este ruminație. O ruminație continuă, mortiferă. Max Scheler (filozof german – n.r.) spune că este ca o fierbere toxică în interiorul nostru. Există însă o diferență între resentiment și impulsul resentimentar. Cel din urmă este o pulsiune care ne traversează pe toți la un moment dat.
Pe de altă parte, resentimentul este ceva care se ne apasă încontinuu, este o otravă. Otravă care rămâne în noi. Cum apare? Pe fondul unui deficit de simbolizare și de sublimare.
Resentimentul nu e niciodată traducerea psihică a suferinței, a unor nedreptăți care ni s-au făcut. Chiar dacă, obiectiv vorbind, poate să existe o suferință adusă de nedreptățile suferite, resentimentul este o construcție la nivelul fantasmării, un delir interpretativ, în sensul psihanalitic.
Uneori, această frustrare pornește de la o suferință reală, dar, pe de altă parte, există și cazuri în care nu există suferință și tot se ajunge la resentiment. La fel cum poate exista suferință, dar nu ajunge deloc la resentiment.
„Orice se întâmplă, absolut orice, este justificat din perspectiva aceasta de victimă”
– Ce se întâmplă cu un individ care rămâne blocat în resentiment? Cum îi afectează gândirea, relațiile și capacitatea de a acționa?
– Individul care intră în această buclă a resentimentului, a ruminației resentimentare, se deresponsabilizează și se „esențializează” pe sine, adică ceea ce devine esențial pentru el este doar poziția sa de victimă.
Ocupat fiind să-și joace rolul de victimă, se dezangajează față de lume, astfel încât delirul interpretativ despre care vorbeam ajunge, de fapt, să mențină subiectul în această poziție de victimă.
De fiecare dată, orice se întâmplă, absolut orice, este justificat din perspectiva aceasta de victimă, în care subiectul consideră că el nu are nicio responsabilitate. Resentimentul face ca omul, practic, să se tot rotească într-un cerc interior, ceea ce îl lipsește de capacitatea de a mai avea vreo influență asupra lumii, de a face ca lumea să se schimbe.
Și atunci ajunge doar să denigreze lucrurile din jur. Toată lumea i se pare că este împotriva sa și toți trebuie denigrați. Este ca și cum ți-ai pune niște ochelari fumurii și ai vedea întreaga lume mult mai întunecată. Nu mai ajungi să vezi diversitatea, frumusețea, nimic.
Iar acest văl interpretativ te duce în a devaloriza și denigra ce e în jur, în lipsa aprecierii, ceea ce va avea o influență asupra personalității tale. Și tu ajungi să devii rânced, acru, iar în momentul în care nu mai suporți, în care deja te doare stomacul de câtă acreală e strânsă în tine, te întorci spre celălalt și arunci asupra lui atât denigrarea, cât și lipsa aprecierii.
„Există persoane care trec prin niște nedreptăți enorme și care nu ajung să fie resentimentare”
– Trăim într-o lume instabilă, unde avem crize economice, police, sociale. Cum influențează acest context apariția resentimentului la nivel de societate?
– Așa e. Nedreptățile socio-economice sunt alibiul perfect și îi ajută pe oameni să-și elibereze pulsiunile de resentiment. Dar nu ele nasc resentimentul, deși există nedreptăți enorme. Însă întrebarea este cum luptăm împotriva lor. Și răspunsul nu este prin resentiment, ci prin sublimarea resentimentului.
Pentru că resentimentul duce la ceva reacționar și ajunge să genereze o reacție la fel de negativă, care la rândul ei nu are cum să ducă la justiție sau dreptate socială. Nedreptățile socio-economice, despre care spuneam că există în mod obiectiv, le dau celor resentimentari un prilej de a se exprima. Adică ei își iau libertatea de a spune că, din cauza acestor nedreptăți, au ajuns ei să fie ranchiunoși. Dar nu e adevărat.
Este o minciună, pentru că ei erau deja resentimentari, ceea ce se vede în felul în care vorbesc despre aceste nedreptăți. Pe de altă parte, există persoane care trec prin niște traume și prin niște nedreptăți enorme și care nu ajung să fie resentimentare. Resentimentul este un raționament viciat în jurul unui eveniment, care ajunge să fie interpretat drept o nedreptate.
Cu toate astea, nu vreau nicidecum să se tragă concluzia că instituțiile nu au vreun rol. Pot avea un rol atunci când nu-și respectă menirea – aceea de a se asigura că existe cât mai multă echitate, iar contractul social este respectat de toată lumea. Mai mult decât atât, trebuie să ne protejeze împotriva pulsiunilor resentimentare, prin educație mai ales.
Dar, revin, resentimentul este un deficit de simbolizare și de sublimare înainte de a fi unul de materializare.
„Democrația este fragilizată de toată această eliberare a resentimentului colectiv”
– Care este legătura dintre resentiment și fragilitatea democrației? Cu cât resentimentul populației e mai mare, cu atât suntem în pericol de a distruge o democrația? Cum vedeți lucrurile?
– Cu siguranță, democrația este fragilizată de toată această eliberare a resentimentului colectiv, la nivel de societate. Nu trebuie să diminuăm puterea resentimentului!
Să nu credem că este doar un flagel micuț, că este vorba despre o patologie oarecare. Nu. Resentimentul poate să pună în pericol democrația, iar asta o vedem foarte bine: sunt indivizi, persoane din societate, care aleg în mod conștient, în cadrul alegerilor electorale, dictatori sau, mai bine spus, aleg politicieni care sunt total împotriva libertăților publice, cât a celor individuale. De ce fac acest lucru? Pentru că alegătorii noștri sunt traversați de resentiment. Pericolul este unul absolut! În acest context, instituțiile democratice trebuie să vină cu instrumente robuste care să ne ajute să luptăm împotriva resentimentului. Resentimentul este o problematică atât individuală, dar și publică.
„Să tolerăm dezamăgirile pe care ni le produce democrația”
– Cu acest background, ce resurse sau ce unelte avem la îndemână pentru a proteja democrația la nivel individual?
– La nivel individual putem să lucrăm astfel încât individul să accepte, să tolereze incertitudinea, condiția dezamăgitoare a democrației și, de asemenea, să-și crească toleranța la critică.
Ce înseamnă această condiție? Practic, să tolerăm dezamăgirile pe care ni le produce democrația. Și, odată ce lucrăm la această toleranță, dezvoltăm o aptitudine să traversăm diverse crize și decepții cu bine și să rămânem conștienți de acțiunile noastre.
În ajutorul acestui proces, pentru a dezvolta toleranța și a rămâne stăpâni pe situație, există, bineînțeles, tratamentul psihanalitic, dar există și presă liberă, care are libertatea să se exprime și care este foartă importantă.
Individul trebuie expus la cultură și educație, astfel încât să-și crească această toleranță la critică și dezamăgire. Însă, toleranța la decepția generată de democrație trebuie privită ca o cucerire. De ce?Pentru că într-un regim autoritar, dacă spui că te decepționează regimul, ești condamnat la moarte. În democrație poți să fii dezamăgit de regim, dar ideea ar fi ca prin creșterea acestei toleranțe și prin cultură, prin educație, să ajungem să depășim decepția la modul constructiv. Însă, încă o dată, existența decepției în democrație trebuie privită ca o cucerire, și nu ca o insuficiență.
Cum să devii liber
– Vorbiți despre individuare ca proces esențial. Cum ați explica acest concept pe înțelesul tuturor și de ce este el important nu doar pentru individ, ci și pentru societate?
– Individuarea este maniera prin care subiectul devine liber. Însă, de ce am folosit individuare și nu subiectivare, care e același lucru? Pentru că am vrut să ajung la distincția între individuare și individualism. Principiul individuării este unul bun, dar care poate fi pervertit în individualism. Pentru individuare, subiectul are nevoie de alteritate.
Se poate construi doar în relația cu instituțiile, în relația cu celălalt. Un individualist este un subiect închis asupra sa, care face o pasiune pentru sine. De fapt, individualiștii atomizează societatea, pentru că ei nu intră în relație. Pe când, în individuare, îți găsești libertatea și te dezvolți ca subiect în alteritate, dar ca individualist distrugi societatea.
Deriva individualistă există, într-adevăr, în societățile noastre și are consecințe asupra statului de drept. Se spune pe drept cuvânt că individualismul este un pericol pentru statul de drept, și, într-adevăr, așa este, pentru că individualiștii se dezinteresează voit, ajung să aibă o lipsă de interes pentru ceilalți. Astfel, ei ajung să voteze subiecți alienați, pe cei care nu sunt democrați.
Suntem astfel, într-o societate, ca pe o bandă a lui Möbius, în care poți avea stat de drept, atâta vreme cât ai subiecți care nu sunt alienați și care fac alegerea potrivită, respectiv, alegerea principiilor democratice.
– Ne putem vindeca de resentiment?
– Cartea mea asta susține în subsidiar, și anume că ne putem vindeca de resentiment. Nu ar fi etic, de altfel, să spun că nu ne putem vindeca. Asta este la nivel de principiu etic. Însă, în realitate, lucrurile nu sunt atât de simple.
Nu știu de ce, dar există pacienți care sunt pur și simplu înghițiți de resentiment. Unii care neagă, care nu-și dau seama că sunt în resentiment, iar alții care-și dau seama că sunt. Și cu toate acestea, sunt persoane din ambele categorii care nu vor să iasă, care nu găsesc această putere în ei să iasă din resentiment. Sunt prinși acolo ca într-o fel de buclă permanentă. Pe de altă parte, există și pacienți care reușesc să se elibereze.
Mi-e dificil să spun care sunt factorii care ajută sau care, dimpotrivă, îi fac pe oamenii să rămână resentimentari. Tot ce pot spune, în concluzie, este că da, ca principiu, ne putem vindeca de resentiment, dar practic e diferit de la persoană la persoană.
Cine este Cynthia Fleury
Invitată specială a Festivalului FilosoFII Fest, organizat recent de Editura Trei, Cynthia Fleury este specializată în filozofie și psihanaliză, profesor titular al catedrei de Sănătate și Științe Umane de la Conservatorul Național de Arte și Meserii din Paris, dar și titulară a catedrei de filosofie din cadrul Grupului Spitalicesc Universitar de Psihiatrie și Neuroștiințe din Paris. Una dintre cele mai cunoscute promotoare ale umanismului medical din Franța, cu un doctorat realizat sub îndrumarea filozofului Jacques Derrida, Fleury a scris cărți dedicate individuării și statului de drept.
În cea mai recentă carte a ei, „Aici odihnește amarul. Vindecarea de resentiment”, așa cum apare notat în descrierea acesteia, scriitoarea pornește de la psihanaliza lui Freud și Reich, dar și de la filosofia lui Nietzsche, Scheler, Adorno sau Cioran, pentru a explica originile psihice și instituționale ale resentimentelor care ne macină.
