Oare când va veni momentul în care Radu Afrim va face film ? – Opinii

Oare când va veni momentul în care Radu Afrim va face film ?

O știm demult, de sute de ani bune. Ne-a spus-o Shakespeare și ne-o reamintește periodic George Banu, cel mai recent făcând-o în cartea Teatru și viață pe Scena lumii, apărută cu două sau trei săptămâni în urmă la editura ieșeană Polirom. Suntem cu toții actori pe scena lumii sau lumea e o scenă și toți oamenii actori. Spuneți cum doriți sau cum vă place. Marea problemă e că de mai bine de un an, lumea a devenit dacă nu nebună, în orice caz insuportabilă, că noi, actorii aceștia fără diplome, am ajuns să ne suportăm cu din ce în ce mai mare dificultate pe noi înșine, că inima și alte preparate din carne din care ne este alcătuită ființa sunt puse la încercare, agresate, supuse la felurite și dificile probe de rezistență de o blestemată pandemie. Care se joacă bezmetic cu noi, câteodată mimând că ar fi cedat, că ar fi fost învinsă pentru ca apoi să revină dureros și chiar și tragic în forță.

Tocmai în zilele în care citeam sus-menționata carte a lui George Banu am avut ocazia să văd nu, nu pe scenă, ci grație unei înregistrări video de foarte bună calitate datorată profesioniștilor de la TVR Craiova, înregistrare primită prin amabilitatea unui prieten, unul dintre cele mai noi spectacole purtând inconfundabila semnătură a regizorului Radu Afrim. Am urmărit-o- stranie, nedorită coincidență !- chiar în ziua în care se împlinea un an de la instituirea stării de urgență și cu doar câteva ore înainte de a afla că orașul Craiova, acolo unde se petrec multe dintre faptele despre care dă seama scenariul poetico-dramatic scris de Dan Coman, a intrat din nou în așa-numitul ‘’scenariu roșu’’. Fapt ce a dus și la o nouă suspendare a activității Teatrului Național Marin Sorescu, producătorul spectacolului Inimă și alte preparate din carne. A cărui premieră a avu loc în toamnă și pe care îmi asum responsabilitatea de a-l socoti cea mai complexă, mai pregnantă și mai emoționantă mărturie teatrală pe care am văzut-o până astăzi despre noi în vremuri de pandemie.

Spectacolul dă seama despre cum am început și continuăm să nu mai fim ființe sociale, despre cum ne refugiem în iubiri care, foarte adesea, nu mai sunt decât compulsive acte sexuale (apar câteva cupluri în montare care deapănă astfel de istorii personale), despre cum ne frângem neputincioși și nevrotici mâinile, asemenea Mariei, învățătoarea tarată psihic, în vârstă de 37 de ani, rămasă infantilă, ce ne împărtășește fragmente din propria ei viață. Viața marcată nu numai de un retard mintal, ci și de intervenția brutal, fals salvatoare a părinților. Spectacolul vorbește și despre cum ne căutăm salvarea în aventuri de două parale, asemenea lui Paul, pretins sau poate chiar adevărat profesor de Științe socio-umane, ajuns la starea de vagabond în lege, despre cum am devenit culegători de sparanghel pe meleaguri străine, așa cum i s-a întâmplat olteanului Bogdan care face incredibile eforturi spre a se prezenta drept ființa fericită pentru ca, aproape de final, să izbucnească cutremurător în lacrimi. Da, sunt în acest spectacol regizat de Radu Afrim tranșe de viață, nu naturaliste, însă dure. Și poetice, și terifiante.

Inimă și alre preparate din carne începe în cel mai tradițional mod cu putință. Un fluture uriaș interpretat/ sugerat dansat de Flavia Giurgiu se insinuează în avanscenă, privește câteva secunde nedumerit cortina pentru ca mai apoi să o îndepărteze și să ne reveleze un spațiu imens, aproape semi-gol. Pe care scenografa Irina Moscu a instalat doar câteva scaune, o canapea sau două, o saltea. Este, probabil, cel mai simplu, mai economicos decor dintr-un spectacol creat vreodată de Radu Afrim. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că regizorul nu ar fi generos și eficient atunci când vine vorba despre imagine și retorica acesteia.

Radu Afrim recurge la ample secvențe filmate. În prima, îl vedem pe cel numit Claudiu (interpretat de Claudiu Mihail- și recunoaștem astfel un mai vechi obicei al directorului de scenă de a numi personajele din spectacolele sale precum se cheamă aievea, în cartea de identitate, interpreții) făcând provizii. Așa cum am făcut cu toții, bezmetici, la începutul pandemiei, în martie 2020. Am făcut-o stând la coadă, așa cum o făceam pe vremuri. Era probabil semnul că virusul înseamnă o alltfel de cortină de fier, că așa cum scrie George Banu în cartea mai sus citată. ‘’Virusul reconstituie cotidianul comunist’’ Ori ‘’ de la comunism la virus, eterna reîntoarcere’’.

Un cărucior mare, din acelea de care te poți sluji contra unei monede de 50 de bani la orice hypermarket, umplut până la refuz cu suluri de hârtie igienică este purtat, împins pe străzile Craiovei. Prin zone centrale, istorice ușor recognoscibile, dar și prin altele cel puțin mie necunoscute, Radu Afrim dezvăluindu-se, așa cum a mai făcut-o în Suntrack, spectacol montat acum câțiva ani la Teatrul Maria Filotti din Brăila, drept un infailibil detector de case vechi, cu istorie anonimă. De spații. Spații relevante, spații cu memorie. Locuri de memorie, cum ar fi spus, pesemne, Pierre Nora. Locuri precum acelea din Pasărea Retro sau din Grand Hotel Pasărea Retro, montări realizate cu actorii Companiei Tompa Miklós ai Teatrului Național din Târgu Mureș .

Impresia inițială a fost aceea că voi vedea mai degrabă un teleplay decât un spectacol de teatru, numai că, mai apoi, actorii ce și-au așteptat rândul pe scaune ne spun povestea personajelor ce le-au fost încredințate. Foarte adesea o fac (desigur) live, povestea lor fiind completată de inserturi video cu care cu toții “dialoghează” impecabil. Oamenii din Inimă și alte preparate din carne mimează veselia, energia, fac sex, sălbatic, compulsiv, cântă, dansează (Afrim nu renunță în ruptul capului la formula consacrată a show-ului). Aflăm cum au trecut și cum mai trec prin pandemie Maria (excepțională evoluția Ralucăi Păun), Codruța (bună și în momentele de actorie Flavia Giurgiu), Paul (măsurat grotesc/ridicol felul în care își construiește personajul Vlad Udrescu), Radu (sobru, interiorizat, cu un remarcabil simț al măsurii mi s-a părut a fi evoluția lui Alexandru Calangiu), Andrada (Romanița Ionescu, cea căreia îi revine misiunea de a pregăti finalul defel încurajator al spectacolului), Ema (Petronela Zurba), Alexandra (Costinela Ungureanu), Claudiu ( de apreciat în toate ipostazele Claudiu Mihail), Bogdan (Cătălin-Mihai Miculeasa merită toate aplauzele noastre, tânărul actor aflându-se într-un progres vizibil), Dana ( o interpretează cu bune accente Ioana-Florentina Manciu pe care mă bucur că am regăsit-o în notabilă formă artistică), Corina (Ramona Drăgulescu), Darius (jucat de Ștefan Cepoi, într-o ipostază cu totul nouă, cel puțin pentru mine), Silvicanul (Alexandru Mihai Purcaru), Tatăl Mariei (Sorin Gruia desenează un fost milițian, răgușit, rămas aproape în totalitate fără voce ceea ce nu înseamnă că insul în chestiune nu ar ști să învârtă pe mai departe lucrurile),Mama Mariei (foarte bună Geni Macsim), Șamanița (Minela Popa), Mălina (Corina Oprea), Administorul (Florin Chirea).

Am încheiat întâlnirea cu spectacolul lui Radu Afrim (mediată de un ecran de laptop) cu o întrebare. Când va veni momentul în care va face film Radu Afrim ? Dar și cu certitudinea că Teatrul Național Marin Sorescu a dobândit un nou spectacol demn de toată stima.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *