Povestea care l-a scos din sărite pe Ostaficiuc sună astfel: un Uriaș nu știe carte, vorbește analfabet și sperie astfel copiiiiii. Uriașul lui Dahl are câțiva anișori și face greșeli de gramatică. E haios, nu mănâncă pic de copil. Uriașul lui Dahl este dornic să-nvețe carte. Când i se spune că greșește învață din erori.
Ostaficiuc a cumpărat din librărie o carte de copil, Ca pe hârtie igienică și spirt, și s-a simțit tare viril.
Acasă, Uriașul Ostaficiuc a pus mâna să citească Și a-nceput să mârâie, să urle, să se indrăcească.
Cum a citit un pic, suflet de nimic, n-a înțeles, vai vai, nimic. “Uriașul”, cu literă, cuvânt și carte, i-a devenit gigantic inamic.
Abia se-nfurie Împărățelul și-și băgă pe cap hălățelul. Îl turba tot răhățelul. Și-și chemă ca un mișel mielușelul.
“Să-mi arestezi cărțicica, că mă sfidează piticica. Mă-mpiedică să mă văd Uriaș în ochii la urmaș.”
Și cum era ordin dis de dimineață, sluga pe loc a amendat cartea semeață.
“Fă, nefericito, mă strici cu șefu’, îmi strici și chefu’?
Carte? Vierme mi-ești! O să vezi cum te căiești!”
Și uite așa o carte a fost anchetată ca pe vremea Inchiziției. Iar cartea interzisă în librărie. Decizia a fost luată de Oficiul Consumatorului Iași. Niște slugi de la Oficiul din Iași, niște uriași analfabeți.
Ostaficiuc nu doar s-a enervat rău pe o carte pe care n-o înțelegea. Nu-i pricepea spiritul, adică, punem greșeli aici, în carte, ca un copil să le citească și să se gândească: așa greșește și tata, și profesorul, și colegii mei pe net?
Ostaficiuc neînțelegând aluzia la propria condiție de Uriaș ignorant, a pus la treabă și instituția statului ca să dea foc spiritului cărții.
Incultura și-a dat mâna cu abuzul de putere.
Norocul Uriașului lui Dahl a fost că judecătoria, de data asta, a citit cartea. A înțeles spiritul ei. Și a dat dreptate Uriașului lui Dahl. Verdictul înseamnă: e bine să-nveți din greșeli. E bună la ceva cultura. E bun un Uriaș ca al lui Dahl la mintea omului. E de râs un Uriaș ca Ostaficiuc la casa Domnului.
Nimeni nu are voie să vadă un uriaș. Apoi s-a dus cu Sophie pe Tărâmul Uriașilor. În timp ce MUP alerga, Sophie se gândea că va fi mâncată, dar când a dus-o în peștera lui, a observat că era un uriaș bun. MUP s-a prezentat și i-a spus că el este singurul uriaș care nu haplește omleți. Asta înseamnă că nu mănâncă oameni deloc. Dar MUP nu prea vorbea corect pentru că la el pe tărâm nu existau școli.
Sophie a mai aflat despre MUP că mânca doar castracurcuveți, adică niște legume îngrozitoare și bea sifoclăbucel dintr-o sticlă lungă de doi metri în care bulele se spărgeau la fundul sticlei și nu deasupra, cum știm noi. MUP nu era un uriaș obișnuit, ci un uriaș-de-vise-suflător. Știa unde este Tărâmul viselor și mergea din când în când ca să ia vise pe care apoi le punea în borcane de sticlă. Apoi visele le sufla în urechile copiilor adormiți cu o trâmbiță uriașă. MUP mai avea și niște urechi mari cât roțile de la camion cu care, atunci când era senin și liniște afară, auzea muzica stelelor din cer. Pe Tărâmul Uriașilor mai trăiau încă nouă uriași, dar care erau mâncători de oameni. MUP și Sophie au mers la regina Angliei, unde MUP i-a suflat în ureche reginei un vis preparat de el în care povestea despre uriașii mâncători de oameni. La sfârșitul visului, MUP a făcut ca regina să viseze că pe pervazul ferestrei din palat stă o fetiță. Apoi MUP chiar a pus-o pe Sophie pe pervaz pentru că regina va crede că dacă o parte a visului este adevărată, atunci și celelalte părți vor fi adevărate. Cel mai mult mie mi-a plăcut capitolul Captura, asta pentru că regina și MUP i-au capturat pe uriașii cei răi și, în felul acesta, nu mai puteau mânca alți copii. Când am început cartea chiar am crezut că o vor mânca pe Sophie și mi-a fost teamă. Când MUP a primit casa lui de la regină el a devenit scriitor și a scris împreună cu Sophie toate aceste lucruri, iar cartea pe care o veți citi este de fapt cartea pe care au scris-o ei.