„Restituirea Crimeii către Ucraina, din care face parte inseparabilă, este în esență o cerință a dreptului internațional. Turcia nu recunoaște anexarea Crimeii și a declarat încă din prima zi că acest pas este ilegitim și ilegal. Aceasta este o poziție de principiu care are nu numai fundamente juridice, ci și morale.„[1] – Recep Tayyip Erdogan
Cristian FeleaFoto: Hotnews
DREPTUL FORȚEI ÎN ISTORIE ȘI DESTINUL PENINSULEI CRIMEA
Peninsula Crimea este un teritoriu cu o istorie bogată și zbuciumată, care continuă până astăzi în același ton, datorită nefericitei sale situării la periferia ultimului mare imperiu colonial care a rezistat după al doilea război mondial.
Undeva în secolul V înainte de Cristos, grecii au început să colonizeze peninsula întemeind cetăți pe coastă și la gurile Niprului. Și au rămas acolo și după cucerirea romană, la mijlocul secolului I înainte de Cristos, au supraviețuit divizării imperiului roman, cuceririlor regatului Rus Kievean, rivalităților dintre cele două puteri mediteraneene – republicile Veneția și Genova – timp de aproape două mii de ani, chiar și după cuceririle tătare.
La mijlocul secolului XV se formează Hanatul Tătar al Crimeii, care în curând va fi înglobat în Imperiul Otoman, până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când Imperiul Rus, condus de Ecaterina cea Mare, decide că a venit momentul să își extindă influența în Caucaz, bazinul Mării Negre, spre Balcani, Mediterana, țintind Ierusalimul. Motivația formală sub care Imperiul Rus și-a început expansiunea către Gurile Dunării, Marea Neagră și Mediterana era aceea a apărării fraților creștin-ortodocși.
Primele ciocniri ale războiului ruso-turc dintre anii 1768 – 1774 au avut loc pe teritoriul Basarabiei. În anii 1769-1771, trupele ruse ocupaseră întreg teritoriul otoman de la nord de Dunăre, Marea Neagră și Caucaz, iar o parte din flota militară rusă din Marea Baltică ajunsese în Marea Egee. Între mai 1772 și martie 1773, ostilitățile se opresc, se ajunge la un armistițiu și se negociază la Focșani și la București un tratat de pace, dar fără rezultat.
Negocierile erau atent urmărite de Prusia și Austria, așa că Rusia, care avea ascendentul mai multor victorii pe câmpurile de luptă împotriva otomanilor, formulează o platformă de cereri moderate în procesul de negociere: (i) independența Hanatului Crimeii, (ii) lărgirea autonomiei Principatelor Române, (iii) un acces teritorial limitat la Marea Neagră, libera navigație militară pe această mare, libera navigație comercială pe Marea Neagră, (iv) liberă navigație în strâmtori și estul Mediteranei, precum și (v) despăgubiri de război.
Chiar dacă nu s-a încheiat un tratat de pace, în parte pentru că rușii au crezut că este posibilă o cucerire militară rapidă a Istanbulului, totuși otomanii luaseră cunoștință de condițiile Moscovei și chiar acceptaseră câteva dintre acestea, chiar dacă nu pe cele mai importante. Ostilitățile s-au reluat pentru ceva mai mult de un an, dar după moartea sultanului Mustafa al IV-lea și preluarea conducerii imperiului de sultanul Abdul Hamid al II-lea apetitul otoman pentru continuarea conflictului fără perspective de victorie a scăzut.
Otomanii au acceptat formula de tratat pe care Imperiul Rus o pusese la București pe masa negocierilor. Conform lui Adrian Tertecel[2], tratatul de pace încheiat în iulie 1774 la Kűçűk Kaynarca (Kuciuk Kainargi) a oferit soluții (cele mai multe publice, dar și câteva rămase secrete) pentru chestiunile care aduseseră cele două imperii în conflict, și anume[3]:
(i) Recunoașterea independenței Hanatului Crimeii și a separării acestuia de Imperiul otoman (art. 3);
(ii) Anexările teritoriale pe care Rusia le făcuse (art. 4, 18, 19, 20, 21);
(iii) Libertatea comerțului și navigației rusești și otomane în toate mările Imperiului otoman (art. 11, 12);
(iv) Apărarea și lărgirea drepturilor popoarelor creștine supuse sau vasale Porții (art. 7, 16, 17, 23, 25);
(v) Plata de către Poartă a unor despăgubiri de război în favoarea Rusiei (al doilea articol secret);
(vi) Extrădarea reciprocă a infractorilor (art. 2) și eliberarea prizonierilor de război și a robilor capturați de fiecare parte beligerantă (art. 25);
(vii) Drepturile pelerinilor ruși care vor vizita locurile sfinte din Imperiul otoman (art. 8);
(viii) Abrogarea precedentelor tratate și convenții ruso-otomane (art. 22);
(ix) Restabilirea păcii între Rusia și Poartă, retragerea trupelor ruse de pe teritoriul otoman, ratificarea acestui tratat de pace și schimbul de ambasade extraordinare (art. 1, 10, 15, 24, 26, 27, 28, și primul articol secret).
Prevederile din articolul 3, la care Imperiul Rus deopotrivă cu cel Otoman s-au angajat în 1774 este redat pe larg, în traducerea expusă de Adrian Tertecel în lucrarea citată, în anexă. Deocamdată important de citat aici ar fi următorul paragraf din acel articol:
„Toate popoarele tătare, cel din Crimeea, cel din Bugeac, cel din Yedisan, cel din Canboyluk, și cel din Yediçkul, fără nici un fel de excepție, vor fi recunoscute de către cele două imperii ca fiind guvernate de propriul lor han, din neamul lui Ginghis Han, ales și hotărât de acord și cu consimțământul unanim al popoarelor tătare, pe care le va cârmui după legile și obiceiurile lor vechi, fără a da nici un fel de socoteală vreunei puteri străine.”
În timpul războiului civil dintre rușii albi și rușii roșii, între 1917 – 1921, peninsula a fost la un moment dat fief al unei armate a Rușilor Albi, condusă de generalul Piotr Vrangler. Vrangler a pierdut în cele din urmă lupta cu trupele roșii conduse de Nestor Manho, iar în teroarea care a urmat, s-au raportat între 60 și 150 de mii de victime ale prigoanei comuniste din Crimea (condusă se pare, printre alții, și de refugiatul comunist maghiar Bela Kun).
În 1921 s-a constituit Republica Autonomă Sovietică Socialistă Crimea ca parte a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse; revenirea la independența teritoriului, conform tratatului de la Kuciuk Kainargi, nu s-a pus nicio clipă. Turcia, care la acel moment lupta pentru propria independență sub conducerea lui Mustafa Kemal (Ataturk), nu a ridicat pretenții privind Crimea.
Între iulie 1942 și mai 1944, peninsula Crimea a fost ocupată de trupele germane și române. Înainte de a se retrage, sub presiunea Armatei Roșii, trupele naziste au exterminat câteva zeci de mii de evrei crimeeni. Ulterior, sovieticii au decis să epureze etnic teritoriul peninsulei, sub acuzația de „colaboraționism cu ocupantul nazist”. Au fost deportați peste 200 de mii de tătari, majoritatea în Uzbekistan, dar și 14.300 greci, 12.075 bulgari și aproximativ 10.000 de armeni.
În fine, la 19 februarie 1954, prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis un decret de transfer al regiunii Crimeea de la Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă către Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, cu următoarea motivație: „similaritățile economiei, proximitatea și relațiile economice și culturale apropiate dintre regiunea crimeană și RSS Ucraineană”. În ultimii ani ai URSS, în mandatul președintelui Mihail Gorbaciov, o parte a tătarilor deportați s-au reîntors în Crimea.
În ianuarie 1991, a avut loc un referendum în Crimea, iar alegătorii au aprobat restabilirea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Crimeene. În 15 mai 1992 s-a creat guvernul Republicii Crimeea și s-a adoptat o constituție. Patru zile mai târziu, Crimea a acceptat să facă parte din noul stat Ucraina și a renunțat la un guvern propriu, dar crimeenii au cerut un statut de autonomie extinsă. În 14 octombrie 1992, parlamentul crimean a creat postul de președinte al Crimeii, ocupat între anii 1994 – 1995 de Iuri Meșkov.
În martie 1995, autoritățile ucrainene au intervenit și l-au destituit pe Iuri Meșkov din funcția de președinte al Republicii Autonome Crimea, acuzându-l de tratative secrete cu Moscova pentru a integra teritoriul cu Rusia și, în anul 2011, l-au deportat de pe teritoriul ucrainean.
În august 2009, în Crimea au început proteste anti-Kiev de anvergură, separatiștii cerând intervenția Federației Ruse pentru a impune pentru Crimea un statut similar cu cel a Osetiei de Sud și al Abhaziei. Când, în noiembrie 2013, au început protestele „EuroMaidan” la Kiev, președintele pro-rus Viktor Ianukovici a cerut Kremlinului să trimită trupe în Crimea pentru a-i proteja pe cetățenii ruși din peninsulă. În februarie 2014 Moscova a ocupat peninsula.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
