Populația rezidentă a României a atins, la 1 ianuarie 2024, primul ei prag de creștere de după 1989. Președintele Institutului Național de Statistică, Tudorel Andrei, explică mecanismul din spatele acestei aparente stabilizări: nu natalitatea a revenit, ci echilibrul demografic s-a produs aproape exclusiv prin flux de imigranți.
Datele INS descriu o transformare structurală, nu doar un declin numeric.
O geografie inegală
Vârsta medie a mamei la prima naștere a urcat de la 22,3 ani în 1989 la 27,9 ani în 2025, o creștere de peste 25%.
Ponderea copiilor născuți în cadrul căsătoriei a scăzut de la 80,3% în 1995 la 64,1% în 2025.
În plus, România are un număr mare de copii născuți în străinătate. În intervalul 2014 – 2025 s-au născut în țară aproape 2 milioane de copii, iar în străinătate și înregistrați în țară 390.000 de copii. Raportul este de 5 copii în țară la 1 copil în străinătate, spune Tudorel Andrei, într-o prezentare publicată recent.
În perioada 2012–2025, România a înregistrat aproape 965.000 mai multe decese decât nașteri – un deficit pe care migrația internațională l-a compensat doar parțial.
Geografia acestui proces este radical inegală. În ultimii zece ani, au avut creștere de populație doar trei județe: Ilfov (39,6%), Bistrița-Năsăud (3,4%) și Suceava (1,2%). În același timp, au avut scăderi de peste 10% șapte județe: Caraș-Severin (-16,6%), Teleorman (-14,9%), Hunedoara (-13,6%), Brăila (-12,4%), Olt (-12,2%), Mehedinți (-11,7%) și Buzău (-10,2%).
Șeful INS leagă explicit acest tablou de activitatea economică redusă din aceste zone pe parcursul ultimilor 35 de ani, avertizând că declinul demografic este greu de stopat acolo unde populația e deja îmbătrânită, iar mediul economic nu atrage forță de muncă.
Un element de care România va depinde tot mai mult
Sociologul Gelu Duminică vine cu un unghi diferit asupra acelorași cifre: nu al proiecției demografice, ci al politicii publice care le poate – sau nu – contracara.
Argumentul lui central este că orizontul electoral scurt al clasei politice românești este incompatibil cu natura pe termen lung a problemei: un decident care știe că o măsură corectă azi își va arăta efectele abia peste trei mandate nu are stimulentul instituțional s-o adopte, consideră sociologul.
Miza reală, în opinia lui Duminică, nu e doar câți mai suntem aici, ci cine se simte parte din „noi”. El descrie experiența unor intervenții comunitare în zone vulnerabile din București, unde datele statistice – calitatea școlii, rata mortalității, natalitatea, mobilitatea cadrelor didactice – au fost folosite pentru a proiecta politici de incluziune între comunități rome și neromă, nu doar pentru a documenta decalajul.
Concluzia pe care o trage este că investiția demografică propriu-zisă, în absența unei investiții paralele în incluziune, riscă să eșueze: o societate care marginalizează o parte a locuitorilor ei nu poate compensa prin import de populație, pentru că importă, odată cu oamenii, aceleași fracturi pe care nu le-a rezolvat cu proprii cetățeni istorici.
Cele două perspective se întâlnesc, de fapt, într-un singur punct de fricțiune. Datele INS arată că stabilizarea recentă a populației s-a produs pe seama migrației, nu a natalității, ceea ce înseamnă că România va depinde tot mai mult, structural, de capacitatea ei de a primi și integra oameni veniți din afară.
Duminică observă însă că exact această capacitate este testată deja, imperfect, pe propriile minorități istorice. Argumentul lui – susținut cu exemplul tensiunilor sociale din Franța ca precedent de evitat – este că o societate care nu a rezolvat incluziunea internă riscă să repete aceleași eșecuri la scară mai mare, odată ce miza demografică o va forța să se deschidă și mai mult către migrație.
Până la cât poate coborî populația României
Proiecțiile pe termen lung prezentate de Andrei lasă puțin loc de optimism necondiționat: în varianta constantă, populația României ar putea coborî sub 14,4 milioane până în 2080. Chiar și în varianta optimistă, scăderea față de 2025 rămâne semnificativă.
Din 2031, generațiile născute după 1967 vor începe să intre în categoria persoanelor vârstnice, presiune suplimentară pe un sistem de pensii deja construit pe o bază activă din ce în ce mai subțire.
Ce rămâne, la intersecția celor două intervenții, e o concluzie incomodă pentru discursul public românesc: cifrele INS descriu o țară care nu se mai poate susține demografic doar din resurse proprii. Iar diagnosticul sociologic sugerează că România nu este încă pregătită instituțional și cultural pentru soluția pe care propriile ei date o cer.
