Incidentul cu muncitorul din Bangladesh, lovit cu pumnul pe stradă în București, ne aduce aminte că la noi s-a dezvoltat o cultură a aversiunii față de muncă, scrie Dragoș Damian, director Terapia Cluj, într-o opinie găzduită de HotNews.
- „বাংলাদেশের বন্ধু, আমরা দুঃখিত এবং তোমাকে ধন্যবাদ জানাই যে তুমি রোমানিয়াতে কাজ করতে এসেছ।”
Așa arata titlul tradus prin Google Translate în limba bengali. Bengali, sau bangla, este limba oficiala în Bangladesh, țară din care vine curierul bătut acum câteva zile în București. Bangladesh este țara de unde migrează cei mai mulți muncitori asiatici care vin să lucreze în România. Bangladesh are o istorie complicată și sângeroasă, așa cum este cazul majorității țărilor din sudul Asiei. Nu e nici o mirare că din cauza violențelor și a sărăciei foarte mulți asiatici iau calea bejeniei și ajung să lucreze în Orientul Mijlociu și în Uniunea Europeană. La fel acum au făcut cinci milioane de români, începând din anii 2000.
Așadar, tema zilei. Alimentat sau nu de curente politice, ne apucăm să batem muncitorii asiatici pe care îi acuzăm că vor să ne ia locurile de muncă – toată povestea este de un absurd patologic, muncitorii asiatici vin în România tocmai pentru că noi, românii, nu vrem locurile de muncă.
Apropo, poate nu știați asta. Muncitorii asiatici cotizează, la fel ca noi toți, la sănătate și pensii. Dacă în cazul cotizației la sănătate beneficiază, la nevoie, de servicii medicale, în cazul pensiei muncitorii asiatici nu beneficiază de sumele colectate, nu exista un acord cu țările asiatice pentru transferul banilor de pensie. Astfel încât, banii de pensie care sunt colectați de la muncitorii asiatici, inclusiv de la cei pe care îi agresăm, rămân în fondul de pensii pentru noi, cetățenii români, cei care îi agresăm.
Ne consolăm generalizând că toate țările din Uniunea Europeană au deficit mare de forța de muncă. La noi însă deficitul mare de forță de muncă este amplificat de o repulsie profundă fată de muncă.
Câteva exemple.
1. O țară întreagă îl înjură pe ministrul Daniel David că a avut „tupeul” să recomande tinerilor să își ia un serviciu, dacă tot nu mai sunt așa multe burse de dat.
2. Cel mai mare NEET (n.r. care nu sunt angajați și nici nu urmează studii) din Uniune în categoria de vârsta 16-25 de ani, pur și simplu nu ies la socoteala cam 1,5 milioane de tineri, nu-i găsim nici la scoală, nici la muncă.
3. Sunt pline la sate crâșmele, în miezul zilei, sălile de jocuri, în miezul nopții, de oameni în putere care pierd vremea. Strigă disperați fermierii și constructorii că nu găsesc muncitori, deși pun pe masă salarii de nerefuzat.
4. Sute și mii de familii stau degeaba, nu muncesc nimic, nici măcar pe lângă casă, văicărind-se că sunt sărace și așteptând pomană de la stat, un voucher, un cupon, un card de alimente și, desigur, pensia bunicilor. Unii nu au muncit o zi în viața lor, au tot primit pomeni.
5. Și, favoritul meu, îndemnul Decrețeilor către copii și nepoți: „Lasă puiul mamii, tu să nu muncești atâta, au muncit destul mama și tata și bunicii pe vremea blestemaților de comuniști. Tu stai, nu trebuie să muncești, avem noi grijă de tine”.
Nimeni nu știe de unde s-a născut și a crescut cultura aversiunii față de muncă, doar avem 5 milioane de români care s-au dus la muncă, nu la distracție, în străinătate. Iar salariile oferite de angajatorii din România nu mai sunt ce erau acum 10 ani, au crescut exponențial.
Greu de înțeles de ce am dezvoltat o așa aversiune pentru muncă. Dar și mai greu de înțeles este că îi spurcam pe cei din Bangladesh, Pakistan, Nepal, Sri Lanka și India, care vin să muncească în locul nostru.
Încă un apropo. Nici un comentariu public, de la nici o federație, asociație, patronat, camera de comerț, consiliu și alte asemenea, altfel extrem de active, care sa înfiereze ceea ce s-a întâmplat nu a apărut.
Acest articol a fost publicat inițial pe Contributors.ro.
