Poporanismul - doctrina politica si program cultural

news20.ro - revista presei online Revista presei online, stiri, sinteze, ziare, reviste


Poporanismul - doctrina politica si program cultural


Trimite stirea pe Yahoo Messenger unui prietenComenteaza acest articol
Poporanismul este o doctrina politica si un curent cultural de o importanta capitala pentru orientarea de ansamblu a gandirii romanesti in prima jumatate a secolului al XX-lea. Fara indoiala, in spatiul romanesc modern, poporanismul se poate compara doar cu junimismul in ceea ce priveste soliditatea constructiei teoretice, profunzimea diagnozei sociale, impactul politic, precum si sfera sa de influenta in mediul cultural si in spiritul public.
Desi noul curent preia multe teme si abordari consacrate de junimism, el le redefineste si le confera un fundament sociologic si economic mai amplu, astfel ca poporanismul se afirma ca o teorie globala asupra fenomenului romanesc modern, devenind un sistem de referinta (acceptat sau respins) pentru gandirea sociala si politica romaneasca.

Contextul social, politic si cultural
Inainte de a deveni o doctrina politica, articulata conceptual, cu functii explicative si program explicit, poporanismul a fost o atitudine morala si un element definitoriu pentru atmosfera intelectuala din societatea romaneasca de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Pe fondul unei acutizari a rupturii dintre elite si masa taraneasca, dintre formele capitaliste in ascensiune si fondul economic traditional, dintre structurile politice si cele economice, dintre sarcinile presante ale modernizarii sociale si imperativele de ordin national, poporanismul se coaguleaza initial ca un curent larg de idei, manifestat in literatura, publicistica si politica, pentru a se constitui apoi, in primul deceniu al secolului XX, intr-o doctrina politica distincta, cu o solida armatura sociologica si teoretica. Identitatea sa doctrinara se va contura mai precis in urma confruntarilor purtate de exponentii sai cu doctrina conservatoare, cu miscarea social-democrata si cu liberalismul.
Pentru a intelege mecanismul sociologic care a produs doctrina poporanista, trebuie sa reconstituim cadrul economic si politic configurat de reformele operate in a doua jumatatea secolului al XIX-lea. Dupa consolidarea statului national unitar si instaurarea domniei lui Carol I, Romania era integrata in sistemul de interese al tarilor occidentale, castigandu-si independenta de stat in acest context. Clasa politica si creatia culturala erau racordate la ideile si miscarile spirituale occidentale. In acelasi timp, Romania era confruntata cu o acuta problematica sociala, in conditiile in care modernizarea rapida genera o serie de contradictii inedite, in care agentii sociali majori se aflau pe pozitii opuse ca interese si optiuni.
Poporanismul apare pe acest fundal social, cand sistemul democratic modern, limitat in conditiile epocii, se grefa pe o structura economica semifeudala, in care dezvoltarea industriala era inca nesemnificativa, iar baza de existenta a societatii si a statului se reducea la produse agricole. Žaranimea reprezenta circa 80 la suta din populatia tarii, clasa subordonata economic fata de marii proprietari de pamant si coplesita de poveri fiscale catre stat.
In acelasi timp, taranimea era o clasa ce abia intra in ciclul modernizarii culturale, iar drepturile sale politice si sociale erau drastic limitate, prin legislatia electorala si prin faimoasele legi ale tocmelilor agricole, care perpetuau dependenta directa a taranului de vointa arbitrara a marilor proprietari de pamant.
"Chestiunea agrara" a fost receptata cu tot dramatismul ei de o serie de intelectuali (scriitori, istorici, sociologi, economisti, etnologi, lingvisti) care si-au asumat misiunea de a vorbi in numele taranimii oprimate, categorie sociala aflata intr-o conditie mizera, dar invocata adesea ca fiind temelia tarii si a fiintei nationale.
In privinta contextului cultural si intelectual, trebuie sa amintim ca Maiorescu a formulat in chip desavarsit, inca din 1868, elementele care alcatuiesc ecuatia modenizarii Romaniei: problema reducerii decalajelor fata de Occident, diferentele noastre structurale fata de lumea dezvoltata, maladia formelor fara fond in societatile intarziate si "progresul aparent" pe care il realizeaza ele, chestiunea integrarii europene si a identitatii nationale pentru tarile din periferie, care trebuie "sa arda etapele" evolutiei printr-o "indoita energie" a poporului. De atunci si pana astazi, gandirea sociala romaneasca dezbate la infinit aceste chestiuni, adica problema tranzitiei spre modernitate, pe diverse registre si niveluri de abordare.
Intreaga problematica a fost dezvoltata in plan sociologic de Eminescu, iar ulterior a fost preluata de Iorga, Motru, Gherea, Stere si Ibraileanu la inceputul secolului XX. Ea se regaseste, cu modulatiile de rigoare, la multi ganditori romani din primele doua decenii ale secolului XX, dintre care trebuie mentionati, alaturi de cei de mai sus, Spiru Haret, Aurel C. Popovici, Vasile Goldis, Vasile Parvan, Dimitfrie Gusti si Dimitrie Draghicescu. Ei au modelat spiritul public al timpului, au creat opinia publica a epocii.
Toti discuta, in lucrari de substanta doctrinara si sociologica, cu aplicatie si febrilitate, cu un sentiment acut al urgentei istorice, caile de evolutie sociala a Romaniei in noul context istoric. Fie ca o accepta, fie ca o resping, toti se raporteaza la paradigma junimista si eminesciana, la teoria evolutiei organice a societatii romanesti. Indiferent de atitudinile doctrinare si de solutiile preconizate de autori sau de curentele ideologice, aceasta paradigma devenise cadrul conceptual si metodologic in care se purtau cele mai aprinse dezbateri de idei. Ele se vor amplifica in perioada interbelica, dobandind o noua dimensiune prin lucrarile lui Zeletin si Lovinescu, Motru, Madgearu sau Manoilescu.
Dintre toti acestia, Stere este cel care ataca "nucleul dur" al problemei romanesti, anume aspectul economic al trecerii spre modernitate.
La sfarsitul secolului al XIX-lea, spatiul cultural romanesc era dominat de conservatorism, junimism si liberalism, in plan politic, iar in planul creatiei spirituale de o resurectie a "curentului poporan", definit prin interes pentru literatura populara, pentru cercetarea folclorului si a traditiilor istorice. Ibraileanu insista asupra continuitatii dintre acest curent "poporan" si poporanismul ca doctrina politica.
G. Calinescu sustine ca dupa 1880 are loc in literatura o afirmare puternica a "ruralilor" (el isi intituleaza capitolul Momentul 1880: Promotia ruralilor. Naturalismul), grupare a scriitorilor care veneau din mediile taranesti, mai ales ardelene si bucovinene, impunand o directiva a spiritului national, directiva care "exercita asupra literaturii o inraurire covarsitoare si determina in parte o noua stare de spirit". Aceasta este starea de spirit care va purta numele de poporanism, iar sistemul de referinta al curentului va fi "poporul", satul, civilizatia taraneasca, in conexiune cu aspectele politice si economice ale "chestiunii taranesti", care era covarsitoare pentru tot spatiul romanesc.
"Ardelenii veneau dintr-o provincie care, intrucat privea pe romani, n-avea decat o singura clasa sociala, aceea rurala. De la oier pana la mitropolit toti au parinti si rude la sate si se intelege ca distantele intre indivizi sunt anulate de aceasta cvasi-rudenie".
Dupa 1900, directia nationala domina ecranul epocii, osandind "nevrozele, putreziciunea clasei orasenesti", in favoarea literaturii "sanatoase, care nu putea fi decat cea rurala". De aici va porni "noul mesianism", cum noteaza Calinescu, tendinta ce se afirma prin "Samanatorul", initat de Vlahuta si Cosbuc in 1901, apoi Luceafarul, in 1902, la Budapesta, condus de Goga si O. C. Taslauanu. Temele epocii erau: instrainarea clasei politice si intelectuale de popor, ideea unei literaturi care sa exprime dramele si suferintele poporului, sa-l lumineze. Programul cultural venea dintr-un filon al pasoptismului, dar si din patrimoniul junimismului, in alianta cu noile tendinte care subliniau caracterul social al artei, finalitatea ei modelatoare, sub raport moral si national, in contrapondere cu teoria maioresciana a autonomiei artei.
Poporanismul este o sinteza a gandirii nationale la inceputul veacului XX, o noua versiune a culturii critice romanesti, un raspuns complex la problematica unei societati aflate intr-un punct critic al tranzitiei sale spre modernitate.

Fondatori, reprezentanti, reviste, cercuri literare si intelectuale
Doctrina politica a poporanismului il are drept fondator si exponent pe Constantin Stere (1865-1936), personalitate de relief a gandirii politice romanesti, om politic cu un destin dramatic dupa primul razboi mondial. Al doilea fondator si exponent, deloc neglijabil ca personalitate de fundal, este Garabet Ibraileanu (1871-1936), critic literar, autor al programului cultural. Alaturi de aceste personalitati care au imprimat directia politica a curentului si fundamentarea sa teoretica, idei si atitudini asemanatoare au exprimat o seama de scriitori si intelectuali ai vremii, care au fost apropiati de spiritul democratic si reformist al revistei "Viata romaneasca": Mihail Sadoveanu, St. O. Iosif, O. Goga, Bratescu Voinesti, D. Anghel, Gala Galaction, Jean Bart, D.D. Patrascanu, Ion Agarbiceanu, V. G. Mortun, Ion Radovici, Alexandru Radovici, George Diamandi, Raicu Ionescu-Rion, Ion Nadejde, Radu Rosetti.
Revista "Viata romaneasca" apare la 1 martie 1906, la Iasi, sub directia lui C. Stere si Paul Bujor, avand ca animator si suflet al ei pe Ibraileanu. Revista s-a impus de la inceput prin tinuta stiintifica si caracter european ca format, avand in cultura romana o cariera de exceptie. Este tribuna de afirmare a doctrinei politice poporaniste si o revista culturala de ampla deschidere spirituala, nationala si europeana, spre toate stilurile, formulele si orientarile.
Programul specificului national este formulat in primul numar, subliniind ideea promovarii "unei culturi nationale", in descendenta cu mai vechile publicatii "Convorbiri literare", "Timpul", "Tribuna", "Evenimentul literar", "Vatra", "Samanatorul", "Luceafarul".
O tema ce revine obsedant este ruptura intre elitele politice si intelectuale si "cei multi", poporul de plugari si de tarani. Dar, spre deosebire de toate aceste publicatii, care uneori idealizau viata rurala, fiind marcate de o viziune traditionalista apasata, "Viata romaneasca" manifesta o deschidere benefica spre ideea de modernizare a lumii rurale, astfel ca G. Calinescu este indreptatit sa constate ca poporanistii, sesizand "inapoierea" neamului romanesc fata de civilizatia europeana, preiau mesajul junimist si impun o noua orientare, pentru care "problema capitala era prin urmare nu numai apropierea de popor, ci ridicarea lui, pornindu-se de la o viziune fara romantisme. Acest punct de program constitui «poporanismul»".
Poporanismul s-a intersectat cu junimismul si cu miscarea socialista, dar mai ales cu samanatorismul, doctrina concurenta, ce se incheaga in acelasi timp, avand aceeasi baza tematica, dar atitudini politice relativ diferite. Multi scriitori din epoca au participat simultan la geneza celor doua curente, fara a le diferentia doctrinar, desi temele si motivele ce reveneau in mod obsedant erau abordate de pe pozitii relativ diferite. Diferentele apar relevante in ceea ce priveste solutiile si programul politic pe care-l avansau cele doua curente de idei.

Personalitatea lui Constantin Stere
Cum am aratat, cel care a articulat si a impus la noi aceasta doctrina sociologica si politica este Constantin Stere, o personalitatea extrem de controversata in spatiul teoretic si politic romanesc din primele trei decenii ale secolului al XX-lea. Subliniind dramatismul vietii lui Constantin Stere, dar si dimensiunea uriasa a personalitatii sale - si mai ales faptul ca era "un sociolog unic in intelegerea fenomenelor specifice romanesti" - Mihai Ralea scria la moartea acestuia, in 1936, ca a disparut "una dintre cele mai formidabile personalitati pe care le-a nascut pamantul romanesc".
Din nefericire, ideile acestei doctrine, temeiurile si manifestarile sale expresive nu sunt cunoscute decat superficial in cercurile intelectuale de la noi, iar publicul larg are o reprezentare foarte vaga despre ce a insemnat poporanismul in epoca. Cenzura exercitata de regimul comunist a fost, in cazul lui C-tin Stere, creatorul acestei doctrine, "compacta si tenace", incercand sa scoata opera acestuia din memoria istorica a romanilor, astfel ca ne aflam in fata unui "caz tipic pentru politica de reprimare a valorilor in cultura romana postbelica".
Opera sa de capatai - Social-democratism sau poporanism? - a ramas timp de 90 de ani intre copertile revistei "Viata romaneasca", unde a aparut ca un ciclu de studii intre 1907-1908, pe cand cei care l-au contestat in epoca, C-tin Dobrogeanu Gherea, mai ales, au beneficiat de editari si reeditari masive. Aceasta opera monumentala a gandirii romanesti a fost pur si simplu scoasa din circuitul viu al culturii, iar autorul ei era pomenit sau citat "doar pentru a fi pus la zid", pentru a fi combatut si etichetat negativ.
Sa mentionam de la inceput ca poporanismul este curentul care s-a nascut dintr-o confruntare teoretica frontala cu marxismul, un curent ce a dominat mediul spiritual romanesc timp de aproape trei decenii (1893-1920), iar ideile sale de fond se vor prelungi si vor intra in substanta unor doctrine afirmate in perioada interbelica (agrarianismul, doctrina taranista), exercitand totodata o influenta considerabila asupra altor orientari doctrinare (neoliberalismul, conceptiile democratice reformiste, antitotalitare si antifasciste).
Ralea subliniaza performanta teoretica a lui Stere, rolul sau catalitic in cultura romana, afirmand ca din gandirea politica a lui Stere "se adapa azi toate partidele":
"Timp de treizeci de ani, toate partidele au trait din programul sau. Cooperatism, taranism, constitutionalism, contencios administrativ, agrarianism, libertati publice, expropriere, vot universal, in toate aceste reforme de idei a fost un precursor".
Cum se explica destinul singular al acestei personalitati atat de impunatoare, personalitate care a creat o doctrina si o opera de o asemenea influenta in epoca? Dincolo de adversitatile pe care a trebuit sa le infrunte Stere pentru pozitiile sale politice sau pentru optiunile sale de politica externa, misterul acestei "uitari" vinovate se dezleaga atunci cand analizam opera in cauza.
Stere a contestat legitimitatea si necesitatea unui partid socialist in Romania, a demonstrat ca socialismul "revolutionar" este o doctrina infirmata de dezvoltarea sociala, ca este o utopie periculoasa si o "ratacire" a simtului de orientare istorica. Si aceasta demonstratie teoretica era facuta la inceputul secolului XX!
In consecinta, este de inteles de ce a fost mereu combatut Stere, de ce punctele de vedere si teoremele sale sociologice erau prezentate trunchiat si deformate sistematic. Destinul acestei opere tine de faptul ca, fiind o constructie doctrinara originala, ea reprezinta printre cele dintai teorii antimarxiste si respingeri argumentate ale utopiei comuniste din lume.
Acest curent politic si cultural amplu, ingropat decenii de-a randul sub etichete ideologice, asteapta sa fie reconsiderat in mod fundamental, pentru a-i restitui semnificatia originara. Cultura romaneasca de azi are obligatia morala de a intreprinde o noua lectura a curentului si a operelor sale fundamentale, pentru a elabora o noua interpretare si evaluare asupra sa, in relatie cu problematica epocii. Prin viziunea sa echilibrata intre ideea nationala si spiritul democratic european, poporanismul a inspirat si a reusit sa impuna – datorita prestigiului intelectual al revistei "Viata romaneasca" - diverse strategii culturale si politice de modernizare a tarii.
Aceasta publicatie – aflata sub directia lui Ibraileanu pana in 1933, cand a fost preluata de Mihai Ralea – a reformulat in noul context interbelic problema-cheie a juminismului: formele politice europene de factura democratica trebuie adaptate la specificul structurilor economice si sociale ale Romaniei, discrepantele dintre forme si fond trebuie depasite printr-un program de reforme politice si economice, iar creatia culturala originala trebuie supravegheata de spiritul critic, strategie menita sa acomodeze cultura nationala cu tendintele europene si universale.

Evenimente politice si contexte culturale
Examenul istoric ne conduce la ideea ca doctrina poporanista s-a nascut ca un rezultat al acestei confruntari dintre teoriile politice si sociale occidentale si realitatile rasaritene. Ideea-forta a acestei doctrine este ca intre societatile occidentale si cele rasaritene exista o diferenta morfologica - rezultat acumulat al unei particulare istorii regionale - nu doar o diferenta cronologica a etapelor parcurse de procesul de modernizare.
Spre deosebire de societatile occidentale - industrializate, alfabetizate, urbanizate, cu o clasa de mijloc puternica si cu un sistem institutional modern, intr-un cuvant societati capitaliste, unele state-natiuni, altele imperii - societatile rasaritene, si Romania era un exemplu tipic in multe privinte, erau deficitare tocmai sub aceste aspecte. Sunt societati predominant agricole, taranesti, intarziate in ceea ce priveste constructia modernitatii lor si cu handicapuri majore. Pe aceasta idee se va cladi sociologia poporanista, care reprezinta si un raspuns doctrinar original, din perspectiva unei problematici nationale si regionale, la curentele politice ale epocii (liberalism, conservatorism, socialism, anarhism etc.), dar si o replica viguroasa, de natura teoretica, la paradigmele dominante ale gandirii sociale, economice si istorice (evolutionism, doctrina liberului schimb, pozitivism).
Astfel, poporanismul trebuie abordat dintr-o dubla prespectiva: el este un curent cultural de interferenta si sinteza, dar si o doctrina politica bine individualizata in Romania, in contextul primelor doua decenii ale secolului XX.
Aceasta dubla natura a poporanismului - de program socio-cultural si de doctrina politica - a asigurat simultan audienta sociala a curentului si influenta sa majora in spatiul politic al societatii romanesti.
In 1886, Maiorescu intreprinde un bilant al actiunii critice a Junimii (in studiul Poeti si critici), ajungand la concluzia ca "sinteza generala in atac, izbirea unui intreg curent periculos, o credem acum stearsa de la ordinea zilei pentru partile esentiale in literatura proprie si in stiinta teoretica. Ramane la ordinea zilei in politica, dar de asta nu ne ocupam aici". Ultima precizare a criticului este relevanta pentru contextul de geneza al poporanismului. Daca ratacirile filologice si etimologismul, romantismul istoric, amatorismul arogant, impostura stiintifica si literara fusesera in parte descurajate si maturate, in ceea ce priveste domeniul politic (sub aspect doctrinar si pragmatic), lucrurile erau departe de a fi clarificate. Polaritatea liberali/conservatori nu mai putea reprezenta in plan politic miscarile si tendintele sociale profunde, in curs de diversificare. De aceea, prin analogie, putem considera ca Stere a preluat sarcina de a introduce o corectie fundamentala sub aspect politic, punand in miscare o noua "sinteza generala in atac", cu scopul a izbi "un intreg curent periculos", pe care il identifica nu cu liberalismul, ci cu marxismul si cu diversele versiuni ale curentului socialist din epoca.
Intr-o prima faza, cea din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, "prin poporanism se intelegea mai ales mesianismul luminarii poporului prin mijloacele ce stateau la indemana tinerimii intelectuale. Ideea era, de altfel, vehiculata peste tot. O propagau nu numai cercurile socialiste, dar si asociatiile studentesti…si chiar unele grupari oficiale, ca de pilda aceea din jurul lui Spiru Haret".
Totusi, primele elemente doctrinare apar deja formulate disparat in articolele lui Stere (semnate cu pseudonimul C. Sarcaleanu ) din "Evenimentul literar", revista cu orientare de stanga, ce grupa scriitori si intelectuali apartinand curentului socialist, dar care manifestau receptivitate fata de ideile poporaniste: Ion Nadejde, Sofia Nadejde, Raicu Ionescu-Rion, C.Mille, V.G.Mortun, Ibraileanu, Gherea, Ion Paun-Pincio s.a.
La Iasi, dupa 1892, Stere intra in relatii stranse cu socialistii, cu Ion Nadejde, Garabet Ibraileanu si Raicu Ionescu, lansandu-se impetuos in publicistica vremii. In 1897 publica lucrarea Evolutia individualitatii si notiunea de persoana in drept, iar in 1901 Stere devine profesor la catedra de drept constitutional la Universitatea din Iasi, unde va fi si rector intre 1913-1916. El se apropie de cercurile liberale si devine un sfetnic politic al lui I.I.C. Bratianu.
Dupa razboi va fi acuzat de "tradare" pentru ca a ramas in Bucuresti, unde a scos revista "Lumina", in care pleda pentru iesirea Romaniei din alianta cu Antanta, fiind arestat pentru cateva saptamani si eliberat fara a fi judecat. Va fi supus multa vreme unor persecutii (este invalidat ca deputat de Soroca, i se refuza catedra de la Iasi etc.), care ii marcheaza cariera politica. Intransigenta morala si doctrinara a lui Stere, caracterul sau rectiliniu, nedispus la compromisuri, imprejurarile schimatoare si zig-zagurile vietii politice fac din el un personaj tragic.
Dupa parasirea partidului liberal, Stere a elaborat programul politic si economic al Partidului Žaranesc, cuprinzand o serie de reforme democratice si sociale, in favoarea taranimii, colaborand intens cu Virgil Madgearu, animat si el de o viziune asemanatoare asupra evolutiei societatii romanesti. De asemenea, Stere este unul dintre artizanii unificarii Partidului Žaranesc cu Partidul National Roman, in 1926. In curand insa va intra in conflict cu unii lideri ai PNŽ, astfel ca dupa 1930 se retrage din viata politica si scrie un roman monumental, In preajma revolutiei, in opt volume, o reconstituire libera a tumultoasei sale vieti si a atmosferei sociale si politice prin care a trecut. In timpul regimului comunist, din opera teoretica a lui C. Stere nu s-au publicat decat cateva studii critice, fara insemnatate deosebita (desi ideile sale au fost comentate); nici romanul sau fluviu nu a fost retiparit decat dupa 1989.
Termenul de poporanism este utilizat de Stere in articolele scrise in ziarul iesean "Evenimentul", in iunie-august 1893, in care milita pentru alianta dintre socialisti si liberali si pentru o abordare a problemelor sociale din perspectiva idealului national. Un ciclu de articole, semnificativ pentru fondul chestiunii abordate de Stere, purta titlul Socialistii si miscarea nationala. Ideea era ca liberalii, exponenti ai burgheziei romane, ar trebui sa-si sacrifice interesele de clasa pentru a promova si "intereselor poporului". Aici este formulata in nuce strategia politica de ordin practic pe care o va aplica Stere cu perseverenta. Anume ca liberalii sa absoarba in programul lor reformist imperative pe care Stere le califica deja ca fiind poporaniste, nu socialiste. Iata textul:
"Numarul acestor burghezi in Romania este, credem, destul de mare ca ei sa poata da miscarii nationale un caracter, asa sa zicem, poporanist, sacrificandu-si fortele intereselor poporului nostru".
Ce rezulta din aceste texte este ca termenul de natiune este unul extensiv si democratic - pentru a cuprinde toate grupurile economice, sociale si profesionale - iar conceptul de popor are ca sistem de referinta doar o componenta masiva a natiunii, anume categoriile productive, "clasele muncitoare", care sunt in proportie covarsitoare taranesti. Doctrina politica si economica eminesciana, exprimata fragmentar, dar atat de elocvent in publicistica de la "Timpul", isi arata efectele in noua miscare de idei. Sigiliul viziunii eminesciene este vizibil in chiar miezul doctrinei poporaniste. Teoria paturii superpuse si teoria compensatiei sociale vor fi redefinte in poporanism ca piese fundamentale. Poporanismul este doctrina de sinteza a istoriei politice, sociale si intelectuale a Romaniei in epoca moderna. In creuzetul ei se topesc toate orientarile, curentele si scolile de gandire care au contribuit substantial la constructia modernitatii noastre.
Clasele productive sunt in principal taranimea, la care se adauga o patura subtire a muncitorimii industriale si a paturii mijlocii, toate acestea reprezentand "poporul", in opozitie cu "paturile superpuse", cu functionarimea bugetofaga, cu birocratia parazitara, cu boierimea ce a demisionat de la functia ei economica si cu burghezia generata de mecanisme capitaliste de ordin intermediar (camata, comert, speculatii financiare).
Utilizand termenul de popor si nu pe cel de natiune, Stere se explica:
"Pe cand «natiunea» cuprinde totalitatea gruparii etnice, sub «popor» se intelege masa concreta a tuturor ce(lor) ce sufar si muncesc, la noi mai cu seama taranimea, atat de inapoiata, pentru care am dovedit ca miscarea culturala poate avea o insemnatate enorma".
Aceleasi idei le sustine si intr-un ciclu de articole din 1895, din "Adevarul", ziar bucurestean, condus atunci de Anton Bacalbasa, sub titlul "Din notitele unui observator ipohondric". In aceasta perioada, Stere, desi era considerat socialist si vorbea adesea in numele acestei doctrine, el avea o ideea destul de limpede asupra noii doctrine, dar, din motive tactice, a prezentat poporanismul ca o adaptare necesara a socialismului la realitatile nationale.
Ulterior, in studiul sau fundamental, Stere va preciza semnificatia termenului de poporanism, ca expresie politica a unei realitati concrete, avand in vedere trei sensuri ale notiunii de popor: cel etnic, de "popor-natiune", cel istoric, de "categorii pozitive", care lucreaza intr-un moment dat in sensul progresului istoric, si cel social, de popor ca "majoritate imensa", "masa muncitoare concreta".
Intre cele trei sensuri nu exista contradictii, spune Stere, intrucat sensul din urma, cel de "clasa muncitoare reala", este temeiul primelor doua sensuri, care sunt derivate. Categoriile care asigura baza de existenta si de progres a unei societati sunt "categoriile pozitive" si, implicit, cele care dau "caracterul" unei natiuni. In cazul societatilor apusene, este vorba de proletariatul industrial, care domina numeric si ca forta productiva, iar in cazul tarilor ramase in urma, precum Romania, aceste categorii pozitive se reduc sever la - sau isi au pivotul in - clasa taraneasca. Dar, taranimea nu-si poate afirma politic interesele decat in "colaborare" si in alianta cu toate "categoriile pozitive" ale societatii, cu mica burghezie, cu intelectualitatea, cu grupurile ce alcatuiesc clasa mijlocie etc. Poporanismul este o doctrina care are in vedere simultan cele trei acceptiuni ale conceptului de popor.

Principii filosofice si sociologice
Fundamentele teoretice ale doctrinei au fost bine precizate de Stere inca din anii 1892-1895, in cateva studii si articole publicate in "Evenimentul literar", "Arhiva" si "Adevarul". Z. Ornea noteaza: "La iruperea in constiinta publica, noua doctrina se infatisa matura, sigura pe sine, cu un tel precizat, indreptandu-se, fara ocoluri, drept la tinta". Denumirea curentului este fixata mai clar de Stere intr-un articol din 1894, in care condamna estetismul si sustine ideea de tendinta in arta, dezvoltand totodata si teza datoriei artistului fata de popor. Intr-un articol programatic, precizand criteriile sociale si etice care opereaza in aprecierea operelor de arta, Stere afirma ca directia pe care o inaugureaza vizeaza:
"iubirea sincera pentru popor, apararea intereselor sale, lucrarea cinstita spre a-l ridica la nivelul unui factor social si cultural constient si neatarnat...Iar daca va trebuie un cuvant, o eticheta care sa rezume tendintele noastre, noi vom inscrie pe steagul nostru un cuvant nou, care insa de minune caracterizeaza chestiunea noastra: poporanismul".
Desi nu era inregimentat in PSDMR, Stere era considerat un ganditor integrat in miscarea socialista de atunci, el furnizand argumentele teoretice si ideologice care au determinat trecerea in 1899 la partidul liberal a unui grup de militanti socialisti (V.G. Mortun, Al. Radovici, G. Diamandi, I.C.Atanasiu s. a.).
Argumentul forte era acela ca in Romania, neexistand industrie si proletariat, un partid socialist nu are ratiune de a fi; problema taraneasca este una specifica si de o importanta capitala pentru Romania, dar aducerea taranimii in prim-planul vietii politice, prin democratizarea structurilor institutionale, nu sunt obiective specifice ale unui partid socialist. In consecinta, programul socialist trebuia sa se converteasca intr-unul poporanist, iar ducerea la capat a revolutiei democrat-burgheze nu o putea realiza decat partidul liberal, singurul dispozitiv politic capabil sa infranga rezistenta conservatorilor.
Stere nu si-a abandonat programul revendicativ radical nici dupa ce a devenit fruntas liberal, reusind sa-si amplifice, dupa aparitia revistei "Viata romaneasca", influenta politica in sanul liberalilor - mai ales in gruparea tinerilor liberali care il sustineau pe Ionel Bratianu - si sa determine asumarea de catre acestia a reformelor politice si economice pentru care a militat cu o consecventa rar intilnita in epoca.
Dupa multe aprecieri, formulate de istorici si analisti, poporanismul exprima in plan politic cea mai radicala pozitie reformatoare pana la declansarea primului razboi mondial. Crezul profund deomocratic si militantismul pentru infaptuirea reformei politice si a celei agrare ii confera acest statut. Iar Stere a fost o personalitate centrala a vietii intelectuale si politice timp de aproape 40 de ani, pana la moartea sa, in 1936.
O idee fundamentala a lui Stere este aceea ca toate diferentierile sociale de-a lungul istoriei s-au dezvoltat pe suportul civilizatiei taranesti, din care s-au desprins si pe seama careia s-au ridicat, inclusiv sistemul capitalist. Iar in tarile inapoiate, precum Romania, industria, protejata vamal si subventionata de un stat "alimentat de contributiile taranesti", s-a ridicat tot prin exploatarea taranimii, fiind "in realitate o excrescenta parazitara pe corpul taranimii".
Stere este printre putinii teoreticieni care va face pasul decisiv al abandonarii explicite a social-democratiei, pentru a formula o alternativa istorica radical diferita. Acest lucru a fost posibil datorita faptului ca, desi era si el marcat de ideile evolutionismului, face totusi gestul temerar sub raport teoretic de a se desprinde explicit de paradigma evolutionismului monolinear, care a dominat intregul secol al XIX-lea, pentru a inaugura o noua viziune asupra evolutiei sociale. Anume viziunea neoevolutionista, care inlocuieste ideea evolutiei unilineare cu ideea pluralitatii formelor de evolutie a societatilor in functie de istoria lor particulara, de morfologia lor sociala si de "conditiile concrete" care le definesc sub raport ontologic (economic, social, cultural, mental si chiar geopolitic).
Stere a respins solutiile imitative in plan politic si economic, a cautat cu infrigurare o cale de dezvoltare a Romaniei la inceputul secolului XX in functie de conditiile ei specifice, ducand o rasunatoare disputa cu exponentii marxismului european si cu cei romani.
Folosind cu aplicatie argumente din opera intemeietorilor marxismului, Stere arata ca trebuie sa operam o distinctie fundamentala intre "baza pur abstracta a socialismului si intruparea ei concreta intr-un program politic si intr-un partid politic determinat". Distinctia este necesara pentru nu confunda teoria cu diversele ei aplicatii, care trebuie obligatoriu sa tina seama de conditiile din fiecare tara, lucru recomandat chiar de teorie. Pentru a arata lipsa de temei a aplicarii teoriei socialiste la noi, Stere reproduce un text al lui Engels pe care il foloseste pentru a-i convinge pe social-democratii de la noi ca se afla in eroare:
"Rezolvarea de catre o societate ce se afla pe o treapta inferioara de dezvoltare a acelor probleme care se pun si nici nu se pot pune decat intr-o societate cu mult mai dezvoltata - e o imposibilitate istorica. ...Orice formatiune economica trebuie sa rezolve problemele ei proprii, ce se nasc in ea insasi. Daca cineva ar tinde sa rezolve niste probleme ce s-au nascut intr-o formatiune economica cu totul straina, aceasta ar constitui culmea absurditatii" (sublinierile apartin autorului).
Or, argumenta in mod convingator Stere, problemele specifice ale Romaniei erau altele, in substanta lor, decat cele ale societatilor occidentale si cele aflate pe agenda unui partid de tip socialist. In consecinta, teoria care prevedea trecerea tuturor societatilor, mai devreme sau mai tarziu, spre modelul societatii comuniste este o "utopie", iar un partid social-democrat, intr-o tara ca Romania, este o "forma fara fond".
Poporanismul a fost explicit o alternativa la teoria politica si sociologia marxista. El se dezvolta in mediul istoric dominat de preocuparea de a "revizui" aceasta teorie, dar poporanismul este - atat in fundamente si concluzii teoretice, cat si sub aspectul programelor de evolutie preconizate - o teorie opusa marxismului, originar sau revizuit.
Surse teoretice ale poporanismului. Sub raport ideologic si spiritual, poporanismul preia atat traditia "curentului poporan", asimilata in mentalitatile elitei culturale si sensibilitatea mediilor politice romanesti din secolul trecut, cat si o buna parte din patrimoniul teoretic al "Junimismului", ce reprezenta o intruchipare de performanta a spiritului critic modern. Ambele curente aveau o constitutie mai solida in spatiul cultural al Moldovei, decat in cel al Munteniei, dupa cum demostreaza Ibraileanu, fapt care explica in buna masura de ce Iasiul este mediul de geneza al curentului poporanist.
Constituit pe suportul acestor surse interne, poporanismul este un curent complex, in aliajul caruia intra, in dozaje diferite, multe elemente ce tin de paradigmele dominante ale gandirii sociale europene din secolul trecut: evolutionism, pozitivism, liberalism, istorism, neokantianism, social-democratie, narodnicism si marxism. Contextul teoretic in care Stere isi avanseaza ideile sale este marcat insa fundamental de tendintele "revizioniste" in cadrul marxismului.
Exponentii poporanismului vor utiliza aceste sisteme de gandire pentru esafodajul lor teoretic, dar le vor confrunta permanent cu realitatile sociale si nationale din Europa rasariteana si in special din Romania. O sursa de inspiratie importanta, ce nu poate fi neglijata, este si miscarea narodnicista din Rusia, din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, cunoscuta direct de C-tin Stere, in anii formarii sale intelectuale si in cei ai deportarii in Siberia. Narodnicismul era in Rusia ultimelor doua decenii ale secolului al XIX-lea o ideologie difuza, dar si una ce beneficia de formulari teoretice consistente, exaltand ideea de "popor" si virtutile moralei traditionale, pentru ca in plan politic sa avanseze teza ca substratul taranesc al societatii ruse, framantata si ea de haotice impulsuri modernizatoare, reprezinta factorul decisiv in functie de care trebuie proiectata evolutia moderna a Rusiei. Reprezentantii social-democratiei ruse erau confruntati cu problema adaptarii teoriei marxiste, elaborata cu referinta la experienta occidentala a genezei capitalismului, la conditiile cu totul specifice ale Rusiei, unde persistau formele premoderne in agricultura, comuna rurala si proprietatea obstilor. Marx, intr-o mult comentata scrisoare adresata in 1881 socialistei ruse Vera Zasulici, accepta posibilitatea ca tarile agrare din Europa rasariteana sa urmeze o alta directie de evolutie, diferita fata de "miscarea occidentala", adica posibilitatea ca mica proprietate privata din agricultura sa nu se "concentreze" in marea proprietate privata de tip capitalist, iar taranii sa nu fie transformati in "salariati", in "proletari". Aceste idei erau recepate si intens discutate in mediile revolutionare si antitariste pe care Stere le-a frecventat.
Miscarea narodnicista rusa, reprezenta de intelectuali si teoreticieni de prima marime, a produs o ruptura in curentul marxist si social-democrat european. Teza evolutiei specifice a tarilor agrare va deveni un element de referinta teoretica si politica in confruntarea narodnicistilor cu social-democratia ortodoxa a lui Plehanov si cu strategiile politice comunist-radicale ale lui Lenin si Trotki.

Problema taraneasca si problema nationala. Confruntarea cu marxismul dogmatic si revizionist
Problema agrara a dobandit, prin acumularea inegalitatilor sociale, o proportie nationala si un capital exploziv, iar rascoalele din anul 1888 au zguduit clasa politica, astfel ca si conservatorii, exponenti ai marilor proprietari de latifundii, cautau solutii, fara a merge pana la radacina dramei taranesti. Din anii 1882 dateaza incercarea lui Dobrescu-Arges de a constitui un partid taranesc, formuland in 1892 si un program al acestui partid, fara a reusi sa-l organizeze.
Grupul din jurul lui Ionel Bratianu voia sa reformeze partidul liberal si sa-i confere o orientare mai pronuntata spre protejarea capitalului autohton, tendinta exprimata initial de fractiunile liberale din jurul lui Kogalniceanu si mai apoi de cele grupate in jurul economistului liberal P.S.Aurelian – ultima cunoscuta sub denumirea de "gruparea drapelista", grupare disidenta a liberalilor ce se va constitui spre sfarsitul secolului in jurul revistei "Drapelul".
Problema nationala avea de asemenea, un caracter imperativ, dupa miscarea memorandista din Transilvania, din anii 1892-1894, care a avut un ecou puternic in Romania, stat care avea un Tratat secret cu Tripla alianta, fapt care modera atitudinile cercurilor oficiale fata de politica de deznationalizare dusa de guvernantii de la Budapesta. Gruparea liberala din jurul lui Dim. Sturdza a supralicitat ideea solidaritatii cu miscarea romanilor din Transilvania pentru a obtine guvernarea in 1895, dupa care cercurile oficiale isi vor tempera sprijinul pentru ardeleni, pentru a nu periclita relatiile cu Imperiul austro-ungar.
Poporanistii se inscriu in partidul liberal, pe care il vedeau ca factorul politic capabil sa duca la capat revolutia burghezo-democratica, nedesavarsita dupa opinia lor. Unii devin deputati dupa 1901, iar altii primesc insarcinari oficiale si demnitati. In focul evenimentelor din 1907, exponentii poporanismului se vad implicati in actiunea politica, avand responsabilitati conferite de guvernul liberal instalat in martie 1907 pentru a potoli rascoala. Patru poporanisti si simpatizanti, fosti "generosi", sunt numiti prefecti: C.Stere - care va demisiona dupa 4 saptamani - dr. N. Lupu, I Radovici, I.C. Atanasiu. - tocmai ei, care recunosteau dreptul legitim al taranilor la pamant si la un trai decent. Iata o situatie delicata a grupului poporanist in interiorul partidului liberal, unde au avut o pozitie subalterna, mai ales dupa 1909, cand Ionel Bratianu ia fraiele partidului. Ei au militat pentru a impidica excesele si a tempera represiunea.
Stere dezvaluie cauza sociala a rascoalei, respingand ideea ca este inspirata de "instigatori", militand pentru amnistierea celor arestati, pentru a trece cat mai curand peste "aceasta pagina trista a istoriei noastre":
"In rezumat, un popor vesnic flamand si bolnav, flamand si bolnav, cum nu este altul in Europa. Nu zariti «cauzele» miscarii agrare?"
Miscarea revizionista din interiorul marxismului si al social-democratiei europene a fost generata de coliziunea acestei doctrine cu doua probleme cardinale: problema taranimii ("chestia agrara") si problema nationala. Sunt doua probleme la care marxismul era opac sub raport teoretic si ostil sub raport pragmatic. Stere a identificat exact vulnerabilitatile marxismului si l-a atacat frontal in acest doua componente. La aceste doua registre se adauga cel de al treilea element, anume caracterul totalitar al doctrinei socialiste, continut in teza ca numai proletariatul este clasa viitorului si ca celelalte clase (taranime, cu toate ipostazele sale, mica burghezie, micii industriasi, negustorii, meseriasii, etc.), fiind clase "reactionare", trebuie sa se "proletarizeze" sau sa dispara potrivit unei "evolutiuni economice fatale".
Conform ortodoxiei marxiste, multi exponenti ai miscarii socialiste de la noi devalorizau imperativul national (realizarea unitatii statale), contrapunandu-l conjunctural cu importante revendicari de natura sociala si politica. Stere a rasturnat ordinea prioritatilor si in aceasta privinta, afirmand ca imperativele nationale au prioritate fata de orice revendicari sociale particulare. Era o reafirmare a ideii nationale in noul context politic si geopolitc.
Stere examineaza faptele si constata ca "mica proprietate taraneasca nu se supune legilor inexorabile" ale concentrarii crescande a productiei si a proprietatii, si ca "nu vrea sa moara". Stere arata, cu date statistice, ca mica proprietare s-a extins in tarile apusene, odata cu fenomenul descentralizarii politice, iar proprietatea mare a scazut ca pondere, pe masura ce relatiile capitaliste s-au dezvoltat.
Peste tot in Europa, Stere constata preponderenta proprietatii mici si mijlocii, ca baza a noii dezvoltarii capitaliste, in dezacord cu teza concentrarii proprietatii, sustinute orbeste de marxisti. Stere este indreptatit sa consemneze ca, in aceasta privinta, putem vorbi de "catastrofa suferita de doctrina social-democratica". Refacand disputa lui Stere cu marxismul de la inceputul secolului, Ilie Badescu afirma: "Are dreptate C. Stere pe lungimea unui secol".
Desigur, Stere utilizeaza din plin argumentele "revizionistilor" din tabara social-democratiei, precum Ed. Bernstein si ulterior Kautsky, pentru a arata falimentul evident al ortodoxiei marxiste, dupa ce timp de o jumatate de veac prognozase disparitia taranimii "reactionare" (mica gospodarire agricola"). Ei sunt siliti sa constate ca prognozele trufase ale teoriei marxiste nu se confirma.

De la taranimea "reactionara" la taranimea ca baza a progresului social
Reactionand fata de afirmatiile lui Marx, dupa care doar proletariatul ar fi purtatorul ideii de progres istoric in perioada capitalismului, iar "toate celelalte clase formeaza o singura masa reactionara", Stere revalorizeaza rolul economic si social-politic al taranimii, al micii productii si al micii proprietati agricole. Pentru marxism, capitalismul ar avea menirea de a ruina "mica proprietate funciara" si de a-i transforma pe tarani in proletari, pentru ca taranul ar fi un "sprijin" al vechiului regim, un factor "conservator", opus "progresului".
"Atitudinea hotarat ostila" a marxismului fata de taranime si fata de proprietatea funciara nu putea fi acceptata de Stere. El arata ca taranimea este o "mare putere sociala, si mai ales electorala", pe cand "dogma ortodoxa" a marxismului anunta "disparitia fatala a proprietatii taranesti" prin concentrare capitalista. Engels, de ex., considera ca taranul este condamnat la pieire, fiind "o supravietuire a vechiului fel de productie", "barbarul in mijlocul civilizatiei". Žaranul nu ar putea intelege dialectica istoriei, considerau marxistii, pentru ca "il impiedica simtul lui de proprietate, prea inradacinat in el". Fiind legat de proprietatea privata, pe baza careia traieste, taranul era, pentru marxisti, un element "reactionar", care trebuia sa dispara transformandu-se in proletar, pentru a da dreptate teoriei marxiste! Aceeasi atitudine o are marxismul si fata de meserias, care traieste din munca lui. Stere conchide: social-democratia se afla asadar in situatia paradoxala "de a convinge pe tarani ca trebuie sa dispara".
Aceeasi atitudine ostila taranimii si micii proprietati funciare se regaseste la mai toti fruntasii social-democratiei europene. Social-democratia si-a schimbat atitudinea fata de taranime numai din motive electorale, dupa cum demonstreaza Stere, reproducand un text lung din ultimele scrieri ale lui Engels din 1895, unde acesta recunoaste - impotriva tezelor sustinute de marxisti timp de o jumatate de veac - ca in agricultura nu se petrec fenomenele de concentrare a capitalului si nici de disparitie a proprietatilor mici si mijlocii, ca, in consecinta, fermierii si taranii vor trebui convinsi sa se asocieze in "cooperatii".
Social-democratia din Romania nu a avut asadar un program clar pentru agricultura, aplicand si in acest sector aceleasi concepte si legitati pe care le foloseau pentru a explica dinamica industriei. Stere demonstreaza, cu date din economiile apusene, ca in agricultura nu se petrece nici concentrarea capitalului, nici a proprietatii, lucru pe care se vad siliti sa-l accepte si unii marxisti revizionisti, dar numai pentru a declara apoi ca procesul de concentrare si centralizare in agricultura, fiind si el unul "fatal", tot se va produce, dar mai tarziu. Pentru ei, proprietatea funciara mica si mijlocie apartine "formelor sociale primitive" care produc, "aproape in afara societatii, o clasa de barbari", decreteaza Kautsky. De aceea, tot Kautsky propune "neutralizarea taranului", pentru a nu deveni un obstacol in calea evolutiei "fatale" spre concentrarea capitalului si socializarea productiei. Asadar, confruntata cu problema taranimii, social-democratia europeana a ajuns in impas, dupa cum arata Stere:
"Mai mult de cinzeci de ani hipnotizezi lumea cu o formula magica, care ar deschide toate lacatile, mai mult de cinzeci de ani de poze martiale si dispretuitoare, de declaratii mandre («social-democratia nu va merge la tarani, ci va astepta sa vie ei la dansa, dupa proletarizarea fatala») - si cand «din interes de partid» te hotarasti in sfarsit sa mergi la canossa mojicilor… sa constati ca formula nu se aplica la agricultura, (la majoritatea omenirii!), ca agricultura nu poate «evolua» singura dupa regula, ca ea merge dintr-un «impas» in altul, ca da in gropi…Sa afirmi ca tarile pur agricole sunt condamnate la stagnatiune, ca progresul social este peste putinta pentru ele, fiindca n-au de unde veni salvatorii, iar taranii din celelalte tari trebuie sa ramana, cine stie cat, in «impasul» lor, mizerabili, goi si flamanzi, istoviti de munca excesiva, pana la triumful definitiv al proletariatului industrial, care pana atunci nu-i poate decat «neutraliza» prin masuri, in esenta lor, pur «burgheze! Poate fi un spectacol mai jalnic?"
Iata, spune Stere, drama doctrinei social-democrate, suparata pe istorie ca nu-i respecta previziunile!
Recunoscand ecoul gandirii marxiste in tarile occidentale, elogiind chiar forta ei teoretica si impactul urias pe care l-a avut, Stere considera ca este o doctrina relativa in timp si spatiu, limitata, circumscrisa unei anume experiente sociale, si nu e "in drept sa-si revenidice exclusiv calificativul de stiintifica", avand in vedere "greselile cuprinse in ea".
Asadar, conchide Stere, in tarile "in care productiunea agricola este covarsitoare", iar cea industriala e nesemnificativa - si fara o perspectiva de a deveni competitiva pe o piata mondiala acaparata deja de capitalul din tarile occidentale - "programul social-democratic e o imposibilitate si un non-sens". Lipsesc conditiile materiale - industrie dezvoltata; lipsesc conditiile sociale - proletariat numeros si organizat; lipsesc perspectivele dezvoltarii acestor baze economice si sociale: pietele externe sunt acaparate, iar aceste tari sunt constranse de fortele capitalismului mondializat sa se restranga doar la o industrie mica, de prelucrare a resurselor naturale (industria petrolului, de ex.) sau la industria alimentara si cea usoara (textile, alcool etc.).
Astfel ca social-democratii de la noi se delecteaza cu ideea ca reprezinta o "elita" ce-si cauta o forta sociala corespondenta, "o noua boierie", ce se lupta cu discursuri revolutionare "impotriva capitalismului …european", intrucat cel national abia se naste!
Chestiunea agrara nu poate fi subordonata altei probleme, ci este o problema supraordonatoare pentru Romania, de care trebuie sa tina seama "orice partid democratic", intrucat de rezolvarea ei depinde si rezolvarea altor probleme economice, sociale si politice. Dupa calculele lui Stere, la inceputul secolului XX, taranimea reprezenta peste 90 la suta din populatia Romaniei.

Sistemul cooperatiei - o cale de evolutie viabila
Stere afirma ca obiectivul sau este de a dovedi "neaplicabilitatea doctrinei social-democratice in Romania, prin esenta ei". "Prin esenta ei", spune Stere, nu prin tezele ei marginale! Si aceasta demonstratie o va face invocand chiar principiile fundamentale ale social-democratismului. Este neaplicabila in principal pentru ca ea sustine disparitia proprietatii private, pe cand evolutia diferita a agriculturii fata de industrie arata tocmai "persistenta"- alaturi de marea proprietate funciara - a micii proprietati taranesti.
Datele statistice pe care le foloseste autorul il duc la concluzia ca tarile cu productivitate mare sunt tari unde predomina cultura mica si mijlocie (Danemarca, Belgia, Olanda, Suedia, Franta, Anglia). Iar productivitatea acestei agriculturi mici si mijlocii creste.
Žaranimea nu este condamnata la stagnare si exista cai de modernizare si de a face eficienta productia mica si mijlocie, pentru a-i spori randamentul, la fel ca si marea proprietate, ale carei avantaje tehnice sunt exagerate de doctrinarii social-democratiei, dupa modelul industriei. Si circulatia capitalului este mai lenta in agricultura. De aceste avantaje tehnice se poate folosi si productia mica si mijlocie. Nu o "parcelare excesiva", care e inproductiva, ci formarea "asociatiunilor agricole", legarea acestor producatori intr-un sistem de cooperative care sa asigure productia si desfacerea, fara a atinge bazele proprietatii. Este ideea cooperatista a lui Stere. Este teza ce va fi dezvoltata in doctrina economica a poporanismului.
Stere demonstreaza cu date statistice forta acestor "cooperative taranesti", care "pastreaza mica proprietate taraneasca". Aici este cheia problemei si secretul combaterii lui Stere de catre exponentii marxismului ortodox sau revizuit din Romania. Ideea ca "proprietatea taraneasca" este viabila si productiva contravenea tezei marxiste despre concentrarea capitalului paralel cu "socializarea" muncii, avand drept corolar ideea transformarii fatale a tuturor claselor productive in proletariat, pentru ca acesta, odata ce va castiga puterea prin revolutie, sa se elibereze pe sine si intreaga societate, sa desfiinteze clasele sociale.
Social-democratia marxista se prezinta astfel ca o "miscare escatologica", ce nutrea utopia disparitiei fatale a tuturor claselor, natiunilor si a formelor economice legate de proprietate, care ar forma elementele "reactionare". Critica doctrinei poporaniste a fost un obiectiv propagandistic major al marxistilor romani intrucat demonstratia lui Stere punea in discutie esenta acestui model social si politic, incurca prognozele teoriei marxiste si il vedea pe taran legat de proprietatea sa, refuzand sa se proletarizeze.
Atat Lenin, cat si urmatorii lideri comunisti vor respinge ca "mic-burgheza" ideea cooperatiei. Interpretarea clasica a marxistilor era aceea ca poporanistii ar propune scoaterea acestor "asociatii agricole" din circuitul capitalist, ca si cand ar fi un fel de "intermundium" necapitalist. In felul acesta infatiseaza lucrurile si Z. Ornea, exeget aplicat al poporanismului, dar dominat de schemele marxismului ortodox. Astfel, lucrarile lui Z. Ornea abunda in aprecieri care plaseaza poporanismul "in sfera sociologiei (si a filosofiei sociale) romantice", "antiindustrialiste si anticapitaliste", apreciind ca ar fi vorba de o "critica romantica a capitalismului", "o critica sentimentala a capitalismului", care hranea "visul ocolirii unor legi totusi fatale". Tocmai aceste "legi fatale" in evolutia sociala sunt puse in discutie de Stere.
Nu este vorba de "ocolirea capitalismului" (intrucat poporanismul apara proprietatea privata, "esenta" capitalismului, nu-i asa?), ci de ocolirea unui anumit tip de capitalism, nu de o alternativa la capitalism in general, ci de o alternativa la capitalismul de formula occidentala, care transforma tarile agricole inapoiat in hinterlanduri subordonate "capitalului metropolitan", capital ce are in spate dispozitivul industrial si bancar de acasa. Ca asa stau lucrurile se va vedea din modul in care Stere analizeaza circuitul mondial al "capitalului vagabond".

Poporanismul si problema industriei
Impotriva unor intrepretari ce au impus o serie de stereotipii asupra poporanismului, avem obligatia de a restabili adevarul in privinta modului in care Stere vedea posibilitatea dezvoltarii industriei in tara noastra. Recitirea textelor primare este cel mai bun remediu pentru a inlatura stratul supraadaugat de intrepretari ideologice asupra modelului economic poporanist. Nu este adevarat ca Stere a respins posibilitatea si necesitatea dezvoltarii in Romania a oricarei industrii; el a aratat doar dificultatile pe care le intampina programele ce vizau dezvoltarea unei industrii romanesti dupa model occidental si in maniera in care industria s-a dezvoltat in tarile occidentale. Pentru Stere, destinul industriei romanesti era legat de modernizarea si dezvoltarea agriculturii, de dezvoltarea pietei interne. Žarile occidentale s-au industrializat in anumite conjuncturi geopolitice, iar la sfarsitul secolului al XIX-lea, sa nu uitam, Anglia, Germania, Franta, Spania, Olanda etc. erau mari puteri coloniale. De aceste conditii "exceptionale" nu putea beneficia societatea romanesca.
In ceea ce priveste Romania, Stere afirma explicit ca industriile extractive, forestiere sau cele alimentare au viitor, intrucat dispun de materii prime interne si de o piata interna de desfacere.
Chestiunea fundamentala pe care o pune Stere este urmatoarea: Poate Romania sa reproduca modelul de industrializare pe care l-au urmat tarile occidentale? Dispune ea de intregul complex de conditii favorabile in care s-au dezvoltat industriile occidentale? Daca aceste conditii lipsesc, nu este mai bine ca Romania sa-si incerce fortele pe o directie de evolutie "diferita" fata de cea pe care a urmat-o capitalismul apusean? Dupa ce marcheaza analitic si extrem de documentat diferenta structurala a societatii romanesti fata de societatile apusene, precum si presiunea contextului istoric si geopolitic nefavorabil industriei romanesti, Stere avanseaza solutia "democratiei rurale" si a dezvoltarii agriculturii pe baze "cooperatiste". Acest model era o alternativa de modernizare avand ca pivot o articulatie functionala intre sistemul cooperatist din agricultura si sistemul industriilor adiacente, ultimul avindu-si atat sursa (baza de materii prime), cat si finalitatea (comerciala) in spatiul pietei interne. Pe masura ce agricultura in curs de modernizare isi va extinde cererea de masini si utilaje, industria va avea oportunitati de a se dezvolta organic, pentru a acoperi aceasta solicitare interna. Conexiunea dintre cele doua sfere ale economiei nationale era vazuta ca un motor al unei dezvoltari organice, fara a exclude cooperarea si interventia capitalului strain in aceasta ecuatie.
Intr-un discurs tinut in Camera la 2 decembrie 1901, Stere analizeaza situatia industriei nationale si conchide ca "marea industrie" nu se poate dezvolta fara o piata externa, pe care o poate cuceri doar prin superioritate economica (tehnologie, eficienta, calitate), deziderat de neatins atunci. Cu toate incurajarile si sprijinul oferit de stat industriei romanesti, ea are inca un "caracter parazitar" si nu produce valoare adaugata. Cu acest prilej, Stere explica modul in care opereaza capitalul strain din metropola in periferie, distorsionand dezvoltarea sociala in tarile inapoiate.
Teza lui Stere este ca, intrucat o mare industrie nu se poate dezvolta fara cucerirea pietelor externe, si cum aceste piete sunt ocupate deja de tari cu o superioritate economica evidenta, capitalul strain care vine in Romania, departe de a ajuta la dezvoltarea productiei, ajuta doar la dezvoltarea consumului si a pietei, departe de a contribui la capitalizarea fortei productive autohtone este interesat doar de capitalizarea profitului in beneficiul lui. Deci, capitalul strain are un rol distructiv in periferie.
Ideea centrala care ghideaza analizele sale este diferenta morfologica a societatilor rasaritene, societati agricole si inapoiate fata de societatile apusene, urbanizate si industrializate. Pornind de la ideea ca evolutia tarilor decurge din conditiile lor specifice, si deci, ca "nu poate exista o evolutie sociala unica, identica pentru toate tarile", impotriva oxtodoxiei social-democrate marxiste si a evolutionismului liberalist, Stere arata ca Romania nu poate urma dezvoltarea industriala a Europei apusene, deoarece asistam la un transfer al polarizarii interne (din tarile dezvoltate) intr-o relatie externa intre tarile dezvoltate si cele slab dezvoltate.


Žarile inapoiate - campul de actiune al "capitalului vagabond"
Putine concepte ale sociologiei actuale sunt atat de sugestive ca cel de "capital vagabond", concept introdus la inceputul secolului XX de C. Stere, in faimoasa disputa pe care a purtat-o cu varianta clasica a marxismului, reprezentata in Romania de C. D. Gherea si de partidul social-democrat de atunci.
"Solutia marxista" si-a dovedit falimentul istoric dupa un secol de suferinte si utopii, iar solutia poporanista, preluata in perioada interbelica de doctrina "taranista", nu putut fi aplicata, tot datorita mecanismului care controleaza raporturile dintre tarile inaintate si cele "inapoiate", mecanism explicat atat de expresiv de Stere si la care ne vom referi mai jos, pentru a intelege complexul problematic al unei tari din periferia care doreste sa se integreze in structurile lumii dezvoltate.
Stere elaboreaza acum o teorie articulata asupra efectelor diferite pe care le are "generalizarea" sau "globalizarea" capitalismului. Efectele sunt diferite in tarile dezvoltate fata de cele slab dezvoltate. Mai mult, apar doua tipuri fundamentale de capitalism, dupa cum rezulta din textele lui Stere. Astfel, in tarile dezvoltate se inmultesc capitalistii, iar proletariatul isi ridica nivelul de trai, pe cand in tarile inapoiate, care sunt dominate de capitalul din tarile dezvoltate, creste pauperizarea maselor. Acum, spune Stere, asistam la o polarizare la scara mondiala intre tari, iar diferenta este uriasa. Iata textul lui Stere:
"Inca de acum sapte ani, in cuvantarea amintita mai sus, am aratat in Camera ca in tarile civilizate ale Apusului s-a format un imens capital comercial si capital de banca, pe care l-am numit capital vagabond intrucat acest capital cutreera lumea in cautarea unei plasari avantajoase si intrucat campul lui de operatiune il constituie mai ales tarile inapoiate economiceste. Am aratat atunci ca in Anglia acest capital, efectiv plasat in strainatate, ajunsese in 1895 pana la cifra fabuloasa de 53 de miliarde de franci; ca Franta, Germania si Statele Unite merg cu repeziciune pe aceeasi cale; chiar mica Olanda a plasat atatea imprumuturi in strainatate, incat - daca si-ar fi impartit dobanzile ce incaseaza intre toti cetatenii - ar fi putut realiza idealul lui Conu Leonida, al unui stat in care toti cetatenii primesc leafa si nu platesc dari. Am aratat atunci ca acest capital produce in tarile in care opereaza toate efectele intunecate ale capitalismului, fara compensatia binefacerilor datorate lui in Apus, intrucat in tarile inapoiate el are de efect numai capitalizarea veniturilor, nicidecum a felului de productiune (pe care e neputincios sa-l organizeze acolo). Multumita acestui fapt, acolo se nasc toate fenomenele acumularii primitive, descrise cu atata putere de K. Marx, dar fara sa se nasca, din cauza aceasta, o avutie nationala - care a fost o justificare istorica a acestei faze in Apus - ci capitalul vagabond serveste ca o imensa pompa care aspira avutia astfel acumulata peste granita".
Asa cum sesizau unii marxisti care propuneau "revizuirea" marxismului la inceputul secolului, precum Kautsky, numai "capitalul industrial" constituie o forta de dezvoltare, pe cand capitalul de banca si cel comercial "nu constituie forte revolutionare", nu dezvolta adica societatea si civilizatia. Marxistii semnalau un fapt pe care nu aveau cum sa-l explice prin teoria lor: in tarile dezvoltate numarul celor avuti creste mai repede decat populatia luata in ansamblu, iar antagonismul social se atenueaza. Fenomenul acesta se datora faptului ca, prin investirea capitalului in periferie, acesta isi sporea profitul, profit ce revenea in tarile dezvoltate occidentale.
Mondializarea capitalismului a atenuat antagonismul social in metropola, dar a amplificat polarizarea sociala in periferie, precum si antagonismul dintre periferie si metropola. Acest fapt, adica exportarea polarizarii sociale din tarile dezvoltate in exterior, adica in "campul de operatiuni al capitalului vagabond", a infirmat profetia marxista cu privire la crizele periodice si catastrofice ale capitalismului din tarile apuseane.
Confruntand tezele clasice cu realitatea, noua generatie de marxisti a constatat ca nici capitalismul nu se autodistruge, nici proletariatul nu devine capabil sa-si asume rasturnarea prin revolutie a capitalismului. Partidele social-democrate trebuie sa devina, in aceste conditii, cum spune Stere, partide de "reforme sociale si democratice", nu partide revolutionare.
Stere a sesizat faptul esential ca s-a schimbat strategia si directia de evolutie a capitalului. Pentru a putea opera in afara spatiului national, capitalul industrial - singurul care, efectiv, "schimba felul de productiune" si duce la modernizarea societatii si modurilor de viata, prin inlantuirea efectelor sale economice, sociale, culturale si politice - se transforma, in tarile dezvoltate, in "capital comercial si de banca, care opereaza in strainatate", adica in tarile inapoiate. Astfel, Anglia, tara de referinta a dezvoltarii capitaliste, "din fabrica lumii, afirma Kautsky, se transforma in lada ei de fier". Stere este foarte receptiv la aceasta idee pe care o preia pentru a o transforma intr-un instrument de analiza a noului mecanism ce opereaza in relatiile dintre tarile dezvoltate si cele inapoiate. Stere a descifrat inca de la 1900 consecintele uriase ale procesului de globalizare a capitalismului si a economiilor, proces care s-a amplificat de-a lungul secolului XX.
"Capital vagabond, capitalul strain din tarile inapoiate - nu este altul decat capitalul comercial si de banca - capitalul antirevolutionar din tara lui de origine. Acest capital, operand in tari ce-i sunt subjugate economiceste - in tara lui intareste burghezia capitalista, slabeste proletariatul, «sporeste piedicile» progresului social".
Afirmatia ca acest capital - intarindu-se prin profiturile acumulate din plasamente in periferie - "sporeste piedicile" progresului social in metropola, trebuie inteleasa in sensul dat de marxisti acestui "progres", adica sporeste "piedicile" in calea revolutiei comuniste din tarile dezvoltate, intrucat, cum s-a vazut, proletariatul din aceste tari beneficiaza si el de aceste profituri, iar antagonismul social se reduce.
Capitalul din tarile dezvoltate, plasat in afara, amplifica in aceste tari dezvoltate profitul detinatorilor de capital si le sporeste suprafata sociala, fapt care se rasfrange pozitiv si asupra proletariatului: capitalul vagabond, care opereza in tari inapoiate economiceste, "sporeste imens bogatia si puterea sociala a burgheziei capitaliste in tara lui de origine", dar ridica, totodata, si nivelul de viata al proletariatului si transforma segmente importante ale lui intr-o "aristocratie muncitoreasca", "multumita", astfel ca aceste categorii "proletare" nu mai sunt interesate in rasturnarea pe care revolutionara a capitalismului. Acesta este un sens al ideii ca acest capital vagabond devine "antirevolutionar" in tara lui de origine. (A se vedea teoria economistului american Galbraith despre societatea celor "satisfacuti", care nu mai vor sa schimbe sistemul).
Al doilea sens priveste faptul ca acest capital vagabond nu revolutioneaza "modul de productie" din periferiile unde actioneaza, ci introduce doar in aceste tari inapoiate o forma de consum si de exploatare de natura capitalista, fara sa introduca si felul capitalist de productie (sub aspect tehnologic, productiv, managerial si ca relatie economica si sociala). Deci, in periferie, acest capital "capitalizeaza veniturile", spune Stere, dar nu "capitalizeaza" productia, nu o modernizeaza. Procese de acest tip s-au petrecut de-a lungul intregului secol XX in aria tarilor periferice sau dependente si, in pofida constientizarii

Cuvinte cheie pentru aceasta stire: Poporanism | Doctrina Politica |
© 2007-2011 News20.ro --