Își poartă numeroasele medalii cu mândrie, dar fără pretenția de a fi eroi. Donald, Ken și Henry, în vârstă de aproape o sută de ani, se numără printre ultimii veterani britanici supraviețuitori care au luat parte la debarcarea aliaților în Normandia, în iunie 1944, potrivit AFP.
Ziua Europei, trupe aliate intră în NormandiaFoto: Paul Reynolds/ Profimedia Images
Ei consideră că este foarte important să continue să depună mărturie și să spună povestea războiului generațiilor tinere.
Intervievați de AFP la Londra înainte de sărbătorirea a 80 de ani de la debarcarea din Normandia pe plajele franceze, amintirile lor despre operațiunea militară care a contribuit la înfrângerea Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial sunt încă vii.
Ken Hay, în vârstă de 98 de ani, a pus piciorul pe plaja Juno din Courseulles-sur-Mer la câteva zile după 6 iunie și primele valuri de soldați.
„Ar fi trebuit să fiu speriat, dar nu cred că am fost. Nu sunt un erou și nu încerc să mă dau drept unul, dar a făcut parte din aventura” de a face parte din armată, își amintește el.
Luat prizonier și trimis la muncă forțată
Însărcinat să avanseze spre un post de observare în interior, unitatea sa a fost atacată de soldați germani și a fost capturat împreună cu alți patru membri ai regimentului său.
Transportat cu trenul în Polonia împreună cu zeci de alți prizonieri, a fost trimis să lucreze într-o mină de cărbune. Dar sosirea trupelor rusești i-a forțat pe germani să evacueze lagărele de prizonieri și să se întoarcă mai la vest, obligându-i să meargă pe jos sute de kilometri.
Ken Hay a fost în cele din urmă eliberat de americani și a fost dus acasă „cu două zile înainte de Ziua Victoriei”, la 8 mai 1945, data capitulării germane.
„Pe jumătate entuziasmat, pe jumătate ezitant”
Henry Rice, de asemenea în vârstă de 98 de ani, a fost responsabil cu comunicațiile la bordul HMS Eastway, însărcinat cu aprovizionarea soldaților de pe plajele din Normandia.
Când a fost trimis în Franța, își amintește că era „pe jumătate entuziasmat, pe jumătate ezitant”. „Pentru un tânăr, era atât de imens, (erau) atât de multe nave”. Dar ochii i se încețoșează la amintirea miilor de oameni uciși pe plajele franceze, inclusiv aproape 1.500 de britanici în prima zi.
„Imaginea pe care o am în minte cu oamenii în apă… nu-mi place să mă gândesc la asta”, spune el.
„În fața pericolului”
După ce a luat parte la debarcarea din Normandia, Henry Rice a servit în Mediterana și în Asia, până la capitularea japoneză care a marcat sfârșitul conflictului mondial. „Mă simt norocos” că am reușit să mă întorc în viață, spune el.
„În comparație cu ceilalți veterani, în special cu soldații care au debarcat și au supraviețuit, mă simt micuț. Sunt mândru de ei”, adaugă el.
Deși a scăpat de câteva torpile inamice, „nu m-am confruntat cu un pericol ca ei”, spune el.
„Este trist să vezi mormintele” din cimitirele militare
Donald Howkins, în vârstă de 103 ani, a debarcat la două zile după Ziua Z cu Regimentul 90 Middlesex. Își amintește teama: „totul se mișca în barjă, marea era foarte agitată (…) Dar când am ajuns în piață, totul era bine”.
„Am făcut ceea ce trebuia să facem, iar timpul a trecut repede”, adaugă el.
Întrebat cum se simte înaintea celei de-a 80-a aniversări a evenimentului, la care sunt așteptați să participe numeroși șefi de stat, el a răspuns în glumă: „Mult prea bătrân!”.
El a participat deja la mai multe comemorări, dar nu se va deplasa în Normandia pe 6 iunie, deoarece călătoria a devenit prea dificilă și folosește acum un scaun cu rotile.
Ken, pe de altă parte, nu a vrut să rateze evenimentul, deși se așteaptă la sentimente „amestecate”. „Este trist să vezi mormintele” din cimitirele militare, dar „este frumos” să împărtășești „atmosfera bună” cu francezii, în special cu copiii, ale căror cunoștințe despre cel de-al Doilea Război Mondial el le laudă pentru că sunt predate în școli.
La fel ca și camarazii săi de pe front, el consideră că este foarte important să continuăm să depunem mărturie, să spunem povestea războiului, în special generațiilor tinere.
„Aș putea să-i avertizez asupra pericolelor războiului, dar prefer să le spun șefilor de stat: „opriți-vă””, mai recunoaște Henry. Iar ochii i se umplu de lacrimi când își amintește de „războaiele” și conflictele „oribile” care au marcat lumea de atunci.
