Protestele sustinatorilor PSD, i-au adus aminte lui Gabriel Liiceanu de o imagine groteasca, si anume tabloul a”Purtarea crucii”, in care Iisus Hristos isi duce crucea in spate si era asaltat de oameni cu ochii iesiti din orbite si fara dinti. Aceasta spune el, este o forma de chinuire a persoanei, forma care difera de cea din trecut, violenta. El vorbeste intr-un text scris pe Contributors ca, spre deosebire de anii „50, in care detinutii erau reeducati prin violenta, metodele de astazi, de injosire a individului, s-au mutat in sufragerie, prin intermediul televizorului si a propagandei.
Filozoful sustine ca a vazut imagini asemanatoare la protestele de la Cotroceni, acolo unde foarte multe persoane in varsta nu aveau dinti in gura, iar apoi face o comparatie cu cele spuse de Noica, la trei ani dupa ce iesise din inchisoare, si anume, faptul ca puscaria l-a lasat fara dinti si l-a uratit.
a”Marturisesc ca de la o varsta frageda am capatat o sensibilitate iesita din comun in fata gurilor fara dinti, a acestor mici hauri care se deschideau in mijlocul fetei, devenind sigla unei declasari umane. De unde le venea gurilor stirbe aceasta incredibila forta de avarie? Cum de transformau ele in doua clipe un om intr-o hidoasa epava umana?Dupa ce am rasfoit prima oara un album Bosch, mi-au ramas in memorie, din ?cosmaresca lui fauna umana, chipurile edentate ale celor care-l insoteau pe Isus in tabloul?Purtarea crucii. Inspaimantatori, dracesti, gata oricand sa se alature multimii care urla, care inalta pumnul cu ochii iesiti din orbite si cu gura stirba ranjita. Gata sa asiste, frematand de placere, la o executie publica. Gata sa atate focul rugului. Gata sa inceapa linsajul. Gata sa te scuipe cand esti pe cruce. Gata sa te sfasie, sa muste din tine cu cei cativa dinti ramasi teferi in gura. Gata sa te intinda pe o masa si sa inceapa, beti de voluptate, sedinta de tortura.
Apoi l-am cunoscut pe Noica, in 1967, la trei ani dupa ce iesise de la inchisoare. Si, intr-o zi, mi-a povestit cum, cu putin inainte de a se goli puscariile (era in iunie 1964), detinutii politici au fost pusi in niste autocare si plimbati prin Bucuresti, „ca sa vada realizarile socialismului”. Au ajuns la Sala Palatului si au fost intrebati cum le place ce vad. „E frumos ce-ati facut, a raspuns Noica, dar pe mine m-ati uratit. Nu mai am nici un dinte in gura.” Mai tarziu, am dat peste poza lui de puscarias (avea 55 de ani), cu buzele supte peste gingiile goale”, scrie Gabriel Liiceanu.
Filozoful isi aminteste cum, atunci cand a stat la spitalul din Sibiu cu Noica, i-a povestit cum puscaria i-a mutilat viata.
a”In ultimele opt zile ale vietii lui, cat am stat cu el in spitalul din Sibiu, am putut „contempla” felul in care il mutilasera cei sase ani de puscarie. Scena am descris-o mai tarziu in Postfata din?Jurnalul de la Paltinis:
„In ras?tim?pul aces?tor opt zile, n-am plans cred nici ma?car o sin?gu?ra data, asa cum nu plan?geam nici acum cand ii pri?veam chi?pul cia?no?zat con?turat pe al?bul per?nei si po?li?te?tea de?cen?ta a tru?pu?lui aliniat im?pe?ca?bil cu care ne-am obis?nuit sa pri?mim moar?tea. Este ui?mi?tor sa con?stati cu cata apli?ca?tie si pre?ci?zie func?tio?nam in ase?me?nea mo?men?te, cum din preaj?ma ce?lor mai iu?bite fi?in?te fa?cem sa dis?pa?ra in?fle?xiu?ni?le vi?zi?bi?le ale ini?mii si la?sam loc nu?mai pen?tru ges?tu?ri?le care tre?buie cu ade?va?rat fa?cu?te. In ase?me?nea mo?men?te suntem reci si exacti si inde?pli?nim cu o com?pe?ten?ta sur?prin?za?toa?re lu?cruri pe care pana atunci nici ma?car nu le ima?gi?na?sem sau pe care, evo?can?du-le, le in?so?team cu un fri?son de re?pul?sie. In ace?le opt zile l-am bar?bie?rit zi de zi si am con?sta?tat cu cata bu?cu?rie se lasa in sea?ma aces?tui ne?voit ras?fat, el care isi re?fu?za?se ras?fatu?ri?le vie?tii sau care avu?se?se prea pu?tin par?te de ele. Nu fa?ceam aces?te ges?turi ma?run?te pen?tru ca eram prins in?tr-un sce?na?riu mi?to?lo?gic – el era ma?re?le Noi?ca, iar eu in??va?tace?lul umil -, ci pur si sim?plu pen?tru ca il iu?beam. Am aflat atunci ca ori?ce iubire, pen?tru a fi si?guri ca este ade?va?rata, tre?buie sa trea?ca proba ges?tu?lui care in?de?ob?ste pro?voaca sila. Eu, care refu?za?sem pana atunci sa iau cont de exis?ten?ta bio?lo?giei si de ese?cu?ri?le ei si care in?tor?se?sem ca?pul cu dez??gust din fata in?fir?mi?ta?ti?lor vie?tii, i-am ma?sat zilnic pi?cioa?re?le, l-am sters de trans?pi?ra?tie si l-am schim?bat, i-am cu?ra?tat dupa fiecare masa pla?ca den?ta?ra sub je?tul de apa al chiu?ve?tei, cu fires?cul cu care imi spa?lam mai?ni?le. Nu exista in toa?te acestea nici urma de evla?vie, ci doar iu?bi?re griju?lie, acea iu?bi?re care apa?re in fata unei fi?in?te?iu?bi?te in restris?te?si care o trans?for?ma, prin in?susi acest fapt, in co?pi?lul tau. Ne?a?ju?to?rat, fara dinti si iu?bit, Noi?ca de?venise in ace?le zile co?pi?lul meu.”
In sfarsit, dupa decembrie 1989, la capatul catorva calatorii in Occident, am avut, intorcandu-ma,?revelatia unui popor care iesise din comunism fara dinti. Si atunci mi-am notat undeva:
„Apoi au venit calatoriile, fatal insotite de socurile reintrarii in tara, „noi” vazuti cu ochii Europei, clasamentele mondiale – din care nu lipseam niciodata – ale saraciei, coruptiei, comer?tului cu copii si prostitutiei. O vreme, dupa 1990, nu am mai putut sa ma uit la telejurnale. Brutalitatea imaginii care te intalneste venind?din fata, fara posibilitatea eschivei, ma rastignea, ca pe un boxeur cazut in ring, pe uratenia acestei tari: case din chir?pici roase de inundatii, oratanii evoluand printre soproa?ne acoperite cu carton gudronat, obrajii sco?falciti ai oamenilor, guri fellinian stirbe, priviri moar?te, haine jerpelite, balada mizeriei recitata in fata unui mi?cro?fon intr-o limba stalcita, fara nici o pro?pozitie intrea?ga, fara nici un cuvant adunat cum trebuie langa altul; o limba a nimanui, vestigiu al unei omeniri pe cale de a fi destituita din statutul ei. In fiecare seara Romania iti dadea intalnire pe ecran, sluta, hi?doasa, suferinda.”
As fi uitat pesemne aceste randuri, daca la un moment dat un prieten de la Paris, care venise de mai multe ori in tara si vizitase „la Roumanie profonde”, nu mi-ar fi spus: „Voi, romanii, sunteti pesemne poporul cu cele mai multe guri stirbe din Europa”. M-a afectat teribil observatia lui, spusa fara rautate, ci doar cu compasiune, la un pahar cu vin de la un bistro din Marais.”
Apoi, Liiceanu revine cu descrierea imaginilor de la protestele din Pitesti, ale caror protagoniste ar fi intoxicati prin noi metode.
a”?Fata de cea din anii ᾽50, actuala falsificare fusese obtinuta la alta scara si cu alte metode. Interesant e ca, in tot acest rastimp, insesi cuvintele „calau” si „victima” (facand parte din retorica descrierii totalitarismelor din secolul 20) parca se imblanzisera, isi pierdusera duritatea, isi mladiasera si isi rafinasera sensurile. Folosite astazi, pareau excesive, oarecum nelalocul lor. De fapt, pareau sa nu mai aiba nici un referent real. Nimeni nu batea la talpi, nu vedeai urme de sange, nu existau detinuti pusi sa inghita excremente si apoi voma proprie.* In …
Gabriel Liiceanu, despre protestele de sustinere a PSD: Romania Gurilor stirbe. Lagarul de reeducare a fost mutat in sufragerie, in fata televizorului, victima sta pe un scaun, iar tortionarul ii suce
