Chiar dacă abia așteptam ca David să termine liceul, lucru care s-a întâmplat în acest an, momentul acesta a venit și cu multă frică. Întrebarea care nu mi-a dat pace pe măsură de ce ne apropiam de finalul școlii era: ce poate face în România un tânăr cu autism care a terminat liceul?
Timp de 18 ani, cât a fost în sistemul de învățământ, am avut un scop. Acum, simțeam că mergem efectiv pe o sârmă fără plasă de siguranță. Pentru prima dată am apelat la ajutorul autorităților abilitate și, în mod surprinzător, în câteva zile erau la noi la poartă cu o listă (nu foarte lungă) de variante posibile.
Cine află de noi pentru prima dată, am să rezum povestea noastră în câteva rânduri: fiul meu, David, a fost diagnosticat cu autism la 2 ani și 6 luni. Am făcut, asemenea tuturor părinților, toți pașii necesari: am mers la mai mulți psihiatri, în speranța unui alt verdict, am încercat terapia ABA, l-am dus la grădiniță privată cu însoțitor, apoi la una de stat.
Când David avea 5 ani și progresele încă se lăsau așteptate, eu, învățătoare la bază dar cu o carieră în alt domeniu, m-am angajat în învățământ. I-am fost educatoare 3 ani, învățătoare la ciclul primar, colegă de bancă la gimnaziu și la liceu (cu precizarea că, spre binele lui, în timpul liceului am optat pentru forma de învățământ la domiciliu).
Spuneam odinioară că am scris cea mai frumoasă poveste despre incluziune din România. M-am răzgândit între timp
În serialul nostru, „La braț cu autismul”, am spus adesea că eu și David am scris cea mai frumoasă poveste despre incluziune din România în cei 18 ani cât am fost în sistem. Acum, privind în urmă cu mintea ceva mai lucidă, îmi dau seama că n-a fost chiar așa.
Citește continuarea articolului AICI.
