Pe vremuri erau epistolele. Dupa un timp li s-au adaugat convorbirile telefonice.
Acum ceva zeci de ani, procesul a fost inlesnit de email. In trecutul apropiat am fost binecuvantati cu chat si apoi cu Facebook. Viitorul interactiunii umane ma sperie uneori. Fiecare in cusca lui confortabila, lansand mesaje prin spatiu catre persoanele cu care se afla in relatii.
A nu se intelege de aici ca sufar de sindromul „generatia mea este cea mai tare”. Poate cad uneori in acest put, dar iata-ma in online, savurand o dezbatere virtuala care altfel nu ar fi avut loc. Cred cu tarie ca merita folosita orice bucata de tehnologie, orice inteligenta artificiala care ajuta sa umplem spatiul dintre noi cu mesaje ce altfel ar fi fost extrem de greu de auzit. Ce ma sperie insa este alegerea oamenilor de a inlocui traditionala intalnire cu chatuiala. Directia in care evolueaza lucrurile este cea care imi da frisoane.
Exista momente in care virtualul poate ajuta sa deblocam relatia cu persoana iubita. Uneori, in scris, devenim mai abili in a formula simtaminte greu de rostit coerent fata in fata. Metoda aceasta a fost folosita cu succes de cand s-a inventat hartia si instrumentele de scris. Ca acum putem utiliza tastele laptopului si butonul Send, nu face decat sa faciliteze comunicarea. Insa, a alege sa transmiti tot ce e mai dificil de transmis prin scris, denota pierderea unei abilitati vitale, cea de a povesti in tihna, ochi in ochi, mana in mana, emotie langa emotie. Ma gandesc ca frica de reactia celuilalt sta la baza unui astfel de comportament. Mai mult chiar, frica de reactia noastra la reactia celuilalt inhiba darul acesta ancestral de a exprima prin vorba ganduri si sentimente.Prietenia s-a mutat si ea pe planeta „tu in globul tau, eu in globul meu, unul langa altul e riscant si nu asa confortabil”. Mie imi place ziua, tie iti place seara. Mie imi place in restaurant, tie iti place in parc. Iar daca ma plictisesc, nu e oare mai facil sa inchid conversatia virtuala cu o mica minciuna nevinovata decat sa ma apuce curajul de a fi judecat plecand de la locul faptei? Sau daca discutia intra intr-o zona conflictuala, nu e oare extrem de usor sa plecam subtil din conversatie decat sa ne chinuim mintea si sufletul in a asculta si a intelege parerea interlocutorului? Serviciul e stresant, traficul e ingrozitor, nu mai avem nevoie si de discutii filozofice in contradictoriu cu prietenii.A explora viata alaturi de prieteni pare un fapt usor perimat. Pana ne sincronizam programul si dispozitia, mai bine urcam pe munti cu un club de alpinism ca acolo ne putem pierde printre ceilalti, ramanand anonimi, lasand viata noastra acasa, acolo unde ii e locul. Sau putem alege sa vedem ce ne mai ofera viata alaturi de colegii de birou cu care putem lesne sa ramanem in hlizeli de suprafata, practicand fuga de noi insine care pare sa placa tot mai mult in ultima vreme.
Iar viata pe Facebook e cea mai grozava inventie a ultimilor ani. Acolo suntem toti mai frumosi decat suntem in realitate, mai fericiti si mai grozavi. Pe Facebook vezi numai familii fericite, numai copii zambitori, numai oameni de succes, numai fapte caritabile. Intunericul din noi si esecurile raman in obscuritatea caselor noastre. Temerile noastre, rautatea noastra, suferintele de tot felul, nu populeaza ecranul de Facebook. Cine mai vrea sa citeasca de asa ceva, nu e destula mizerie prin locuri ca Ucraina, Siria sau Irak?
Dupa cum spuneam, ceea ce ma ingrijoreaza este directia in care ne …
