ANALIZA Vine iarna. Cu ce bani ne încălzim? – Opinii

După o relativă perioadă de calm pe timp de pandemie, prețurile la energie au explodat anul acesta, alimentând inflația și amenințând consumatorii cu facturi insuportabile la iarnă. O analiză a Asociației Energia Inteligentă[1] arăta luna trecută că prețurile pentru consumatorul casnic au crescut cu 60% pentru gaze, 25% pentru energie electrică și 20% pentru termoficare (estimat, se va vedea mai bine la iarnă). În august și septembrie s-au atins noi recorduri pe piețele angro: pentru energia electrică, prețurile spot medii pe primele 7 luni sunt aproape duble față de cele de anul trecut, în timp ce gazele s-au scumpit de circa patru ori.

Costurile electorale ale acestor evoluţii pot fi însă și mai mari: în ultimele zile asistăm la un concurs între partide care propun măsuri de protecție socială în fața creșterilor de prețuri, de la subvenționarea unei părți din factură pentru anumite categorii de consumatori casnici și până la idei de plafonare a prețurilor.

Actualele scumpiri au în parte cauze obiective: prețurile au crescut cam la fel în toată Europa în ultimele săptămâni. Cauzele sunt multiple. Prețurile au crescut din cauza revenirii economiei în 2021 față de perioada de lockdown de anul trecut, ceea ce a însemnat creșterea cererii globale de LNG (mai ales în Asia), creșterea cererii de gaze în general și de energie electrică. Cel puțin la gaze, din motive tehnice, oferta are o inerție mult mai mare decât cererea. Primăvara lui 2021 a fost mai rece, ceea ce a dus la creșterea consumului de gaze, extrăgându-se din înmagazinare, depozitele fiind mult mai mici anul acesta față de anul trecut, când multe state europene își făcuseră rezerve din cauza riscului ca Ucraina să nu ajungă la o înțelegere cu Gazprom până la finele lui 2019. Mai mult, Gazprom a speculat condițiile de piață, reducându-și drastic tranzitul de gaze prin Ucraina din vară, cu intenția de a pune presiuni pe UE pentru operaționalizarea lui Nord Stream 2. Costurile emisiilor de CO2 au crescut și ele, de la 30 la peste 50 euro, dar această creștere reprezintă sub 20% din creșterea totală a prețurilor la energia electrică.

În ciuda faptului că există motive globale și regionale pentru creșterile de prețuri, pe de altă parte în România energia va deveni din ce în ce mai scumpă și din vina noastră, iar soluția nu este să plafonăm din nou prețurile. De fapt Ordonanța 114, care a reglementat din nou prețurile pentru energia electrică și gazele naturale în 2019-2020, e una din cauzele majore ale presiunilor pe preț. Consecințele directe şi nefaste ale OUG 114, care apar cu regularitate când se dau reglementări naive anti-piaţă, sunt:

  • În piața de gaze a devenit mai rentabil să reduci producția decât să vinzi sub cost;
  • S-a amânat exploatarea gazelor din Marea Neagră şi au explodat importurile de la Gazprom în anii 2019-2021;
  • În piața de energie electrică s-a redus și mai mult față de anii anteriori apetitul investitorilor;
  • Iar blocajul total la construcția centralei Romgaz de la Iernut a fost probabil rezultatul aceleiași OUG 114 (care a majorat și costurile de construcție).

Dar să explicăm cele câteva chestiuni care au ținut publicul pe jar în ultimele luni, chiar după abrogarea Ordonanței 114 și mai recent, după ce și alte state europene au anunțat măsuri de protecție a consumatorilor într-un an cu mari creșteri de prețuri.

1. Plafonare vs ajutoare

În ultimele zile, tot mai multe state europene anunță măsuri de protecție socială pentru consumatorii casnici de energie, dar și IMM-uri. Din păcate, mesajul ajunge distorsionat la publicul român, iar populiștii autohtoni profită pentru a face propuneri care de care mai fanteziste. Lucrul cel mai important de știut e că suntem cam singurii la care s-a vehiculat ideea plafonării prețurilor în sensul reglementării lor, la furnizor sau la producător.

Spania, un exemplu mult citat zilele acestea, nu ”plafonează” prețurile. Pur și simplu, ca și Franța, Italia, Grecia și alții, subvenționează consumatorii (ca ajutor financiar și/sau prin plata unei părți din factură, dar fără să se discute reglementarea prețurilor la producători sau furnizori). În unele țări ca Spania și Italia, se mai reduc și taxe ca TVA sau accize la consumatorii finali, adică statul renunță la o parte din încasările fiscal de la buget pentru a lăsa mai mulți bani la consumatori și a reduce nivelul facturilor. Nu este în niciun caz vorba de o plafonare sau reglementare a prețurilor în piață sau o întoarcere din drum a liberalizării făcute în ultimii ani. De unde bani pentru aceste măsuri de sprijin? Cele mai multe state europene supraimpozitează companiile din sectorul energiei – adică sunt companii care fac profituri mari în perioada de creștere a prețurilor, iar aceste profituri pot fi temporar supraimpozitate pentru a rezolva ceea ce se consideră a fi o criză temporară. Există însă diferențe majore între aceste state și noi: la noi, 80% din producția de energie electrică – Hidroelectrica, Nuclearelectrica, CE Oltenia, ELCEN etc. și 50% din cea de gaze e de stat – Romgaz, adică banii din eventualele profituri excesive oricum se duceau deja la stat în cea mai mare parte, supraimpozitarea nu ar scoate bani în plus la buget pentru protecția consumatorilor. În celelalte țări, producătorii nu sunt nici deținuți de stat, nici nu distribuie 90% din profituri ca dividend la buget. Apoi, noi avem deja supraimpozitare în sectorul gazelor încă din 2013, unde tot profitul care rezultă din prețuri ce depășesc nivelul reglementat din 2012 (neajustat nici măcar cu inflația) e impozitat cu 80%. De unde am mai putea supraimpozita? În alte cuvinte, singurii privați de la care am putea să mai scoatem ceva bani în plus sunt: regenerabilele noi (eolian, solar); și Petrom Brazi. Restul fie deja dă majoritatea profitului la stat, fie e supraimpozitat, ca Petrom pentru gaze. De reținut că actuala criză de prețuri e o criză a producției, a surselor de energie; în acest moment, nu furnizorii fac profituri excesive din condițiile actuale excepționale de piață, ci unii producători.

2. Liberalizarea prețurilor

Piețele de gaze naturale și energie electrică au fost liberalizate la 1 iulie 2020, respectiv 1 ianuarie 2021. Liberalizarea ar trebui să însemne că prețurile nu mai sunt stabilite de reglementator; orice furnizor, producător, consumator poate încheia contracte cu cine dorește și la prețuri stabilite de piață. Concret, eu pot cumpăra energie de la orice furnizor; acesta ia energia din piața angro și mi-o aduce în casă prin rețele pentru care plătesc, pe lângă energia sau gazul propriu-zise, și tarife de rețea; la acestea se adaugă accize, alte contribuții și taxe. Costurile de rețea, contribuții, taxe șamd reprezintă mai mult de jumătate din factură.

S-a tot spus iarna trecută că problema liberalizării (care a generat în acel moment prețuri semnificativ mai mari pentru cei care nu și-au schimbat furnizorul comparativ cu cei care au făcut-o) a fost una de ”lipsă de comunicare” din partea reglementatorului. Reglementatorul n-ar fi știut să explice mai bine consumatorilor că trebuie să-și caute furnizori cu aceeași atenție cu care o fac pentru alte servicii, bancare, de telefonie, de Internet șamd. Asta e în bună parte adevărat.

Dar eșecul reglementării a fost mult mai serios decât comunicarea proastă, pe care presa o înţelege uşor. ANRE pur și simplu a lăsat să pice lucrurile cum o fi o dată ce calendarul a ajuns la 1 iulie, respectiv 1 ianuarie. Să nu uităm că piața s-a mai liberalizat o dată în 2012-2017 și n-am avut niciodată criza publică a unor șocuri de preț când liberalizarea s-a finalizat. Asta, deoarece procesul de liberalizare e o chestiune care ține de însăși misiunea reglementatorilor în energie și trebuie pregătit și administrat ca atare. Ca să stai degeaba, n-ar fi nevoie de o instituţie (bine plătită) ca ANRE.

Cum ziceam, am mai trecut şi altădată prin de-reglementări. În 2012-2016 au existat calendare de liberalizare. Prețurile pentru gaze au crescut gradual până au ajuns la un nivel de piață. La liberalizarea energiei electrice furnizorii au fost obligați să-și formeze un portofoliu de energie în care ponderea celei la preț reglementat scădea gradual, trimestrial (de la 100%, 80% etc., până la 0%), restul trebuind cumpărat de furnizori din piața liberă. S-a făcut așadar o tranziție graduală, în care și costurile s-au ajustat lin, și cantitățile de energie din piața competitivă au crescut, ducând la prețuri de piață relevante și nu semnificativ mai mari decât la începutul liberalizării.

Însă în 2021, pe lângă faptul că n-am avut o liberalizare pregătită din timp de reglementator, am mai avut parte și de niște norme defectuoase care, pe scurt, au fost echivalente cu o situație complet neplauzibilă: ca urmare a reglementărilor ANRE, a fost ca și când foștii furnizori reglementați (ENEL, CEZ etc.) ar fi dat faliment și niște noi furnizori, de data aceasta ”de ultimă instanță” (dar pe numele lor tot ENEL, CEZ etc.) s-ar fi trezit brusc pe cap cu vreo 5 milioane de consumatori la care nu se așteptau și pentru care a fost nevoie să cumpere imediat energie din piață, oricât de scump, întrucât nimeni n-ar fi putut să prevadă că acești consumatori vor ajunge la ei. În asta constă marele eșec de reglementare pentru care cineva ar trebui să răspundă profesional, dacă partidele şi guvernarea ar avea vreme să se ocupe şi de lucruri serioase.

De reținut că șocul de preț din această cauză s-a amortizat în bună parte deja: în acest moment, nu mai sunt diferențe semnificative între ofertele concurențiale și cele pentru consumatorii care au rămas la vechiul furnizor și pe vechiul contract. Creșterile de prețuri de acum încolo au alte cauze, nu liberalizarea prost gestionată, care ca multe alte lucruri în România a trecut fără ca din ea să învăţăm vreo lecţie, să avem o dezbatere relevantă pe subiect dincolo de trollingul unor comentatori cu agendă – ori chiar fără să observăm că a existat o problemă şi să-i înţelegem cauzele.

3. Concurența în piața de energie

Spunea premierul Cîțu că o piață concurențială va genera prețurile cele mai mici (economic posibil). Așa este, iar prețurile din România (în ciuda unor presiuni interne de creștere) sunt destul de apropriate de cele din regiune și din cauză că, într-o reţea interconectată și cu piețe ”cuplate”, orice exces al cererii față de ofertă, și implicit o creștere a prețurilor, se ”sparge” imediat în importuri de unde energia e mai ieftină, ajungându-se la un oarecare echilibru regional, limitat în cele din urmă doar de capacitățile fizice de import și export. Pe de altă parte, trebuie să înțelegem mai exact ce înseamnă concurența în piața de energie. Producătorii vând către furnizori (piața angro); iar furnizorii vând către consumatori (piața de retail). După liberalizarea de la începutul anului, piața de retail e cât se poate de liberă, dar asta în condițiile în care piața angro la noi e concentrată în cvasi-monopol pentru energie electrică și în duopol pentru gaze naturale. În plus, mai există încă restricții administrative la tranzacționarea pe piețele angro, care duc la distorsiuni. De pildă, forțarea producătorilor să vândă anumite cantități în anumite piețe, pe care o facem prin încălcarea regulilor europene, a dus la tot felul de mișcări speculative.

La energie electrică, vreo 80% din piața producătorilor e reprezentată de Hidroelectrica, CE Oltenia, Nuclearelectrica, ELCEN șamd – toate companii ale aceluiași acționar, Ministerul Energiei. Restul sunt Petrom Brazi, regenerabilele (intermitente) și importurile. Deci despre ce concurență vorbim? Dacă ne dorim concurență reală, în beneficiul consumatorului, de ce nu vorbim de spargerea monopolului Ministerului Energiei aici?

Similar la gaze: piața e dominată de duopolul Petrom-Romgaz, la care se adaugă importurile de la Gazprom. Problemele structurale din piața de energie, care o fac să nu fie concurențială cu adevărat, în ciuda liberalizării, vin din faptul că au fost descurajate voit investițiile private. Când proprietarul producătorilor de energie e același cu instituția care face și regulile în piață pentru concurenții săi, situaţia e aproape inevitabilă şi descrisă în orice manual de economie! Dar acesta e un alt subiect despre care nu vorbim. Duopolul Petrom-Romgaz a fost construit chiar de statul român la începutul anilor 2000. De ce oare n-om fi spart noi sectorul în mai multe companii, pe care să le fi privatizat cu diverși investitori ca să concureze realmente între ele? Actualul ”cartel soft” din sectorul energiei electrice e opera decidenților din guverne şi parlamente care au blocat privatizările Turceni, Rovinari și Craiova în 2005-2006, de care erau interesați câte şapte-opt investitori de prestigiu din UE și SUA; cu totul altfel ar fi arătat azi piața cu mai mulți jucători care să concureze realmente.

Rezultatul? În loc să fi avut parte de modernizări în anii trecuți la centralele pe cărbune, și implicit o durată de viață mai lungă pentru ele, vom închide aproape de tot CE Oltenia din cauză că nu poate rezista în piață, înainte să trebuiască s-o închidem pentru că poluează. Cu alte cuvinte, chiar înainte de decizia de abandon al cărbunelui – coal phase-out – zilele astea CE Oltenia nu reușește să oferteze în piață, deși prețurile sunt mari și ar vinde în profit, din cauza avariilor și întreruperilor neprogramate. Dacă în condiții favorabile de piață CE Oltenia nu reușește să producă, în ce fel ne mai bazăm noi ”securitatea energetică” pe ea? Întrebarea e interesant de pus unui sistem plin de decidenţi şi comentatori cu dublă calificare şi diplome în securitate naţională.

Trebuie bine înțeles că ținerea în viață a acestor companii ale Ministerului Energiei s-a putut face doar prin descurajarea permanentă a oricărei concurențe din mediul privat. Reducerea brutală a certificatelor verzi în 2013-2014, de pildă, adică schema de sprijin pentru energia regenerabilă, s-a decis (mai ales) ca urmare a lobby-ului cărbunelui. La fel, investițiile noi probabil au fost descurajate și de HG-ul din 2013 prelungit succesiv ani de zile care ”decupa” o bucată de piață (rezerve și servicii de sistem) cu dedicație pentru CE Oltenia și CE Hunedoara. Tot așa, în prezent doar CET-urile cu eficiență îndoielnică sunt eligible pentru bonusul de cogenerare, de fapt o altă schemă de subvenționare pură – dar nu și vreun investitor privat într-o centrală nouă, modernă după 2016.

Cel mai important, blocarea contractelor bilaterale negociate liber între vânzători și cumpărători în piața angro prin legea energiei e tot din cauza dominației companiilor de stat ale Ministerului Energiei. Pentru acestea, mai exact, pentru eternul scandal cu Hidroelectrica, a fost nevoie să se construiască prin diktat administrativ o piață în care companiile de stat să fie forțate să vândă competitiv, transparent și fără parteneri favorizați. Asta, pentru că nu erau altminteri în stare să mimeze competiția între ele și nici să nu vândă în pierdere către ”băieți deștepți”.

4. Instituții slabe

Este șocant că statul român n-a fost în stare de mai bine de 6 ani nici să atragă vreo investiție privată, nici să-și modernizeze el capacitățile proprii de producție, iar acum contemplăm perspectiva închiderii întregului sector de cărbune fără a pune nimic în loc. Mai mult, diverși comentatori deplâng soarta cărbunelui românesc și dau vina pe UE că ne lasă fără energie. Asta, în condițiile în care UE încearcă fără succes să ne vâre în buzunar pentru investiții noi substanțial mai mulți bani decât costurile emisiilor pe care le plătim! Sunt puţine emisiuni TV pe subiect care să nu aibă invitaţi ce delirează anti-UE în acest fel, mizând pe faptul că sectorul e unul tehnic iar lumea nu prea cunoaşte datele elementare are problemei.

Ilustrativ în acest sens e proiectul centralei noi de la Iernut, care ar fi trebuit să fie pusă în funcțiune la 1 ianuarie 2020 cel târziu și pentru care o parte de finanțare vine dintr-un fond constituit din vânzare de certificate de emisii în 2013-2020. Banii aceștia erau ”bani gratis”: am primit pe degeaba de la UE certificate de emisii, le-am vândut europenilor, iar din banii strânși trebuiau finanțate investiții în capacități noi cu emisii reduse, adică exact măsuri care să atenueze șocul închiderii centralelor poluante. Banii au fost alocați pentru 21 de proiecte, din care am făcut 4 (dacă se termină centrala lui Romgaz). Între celelalte 17 se numărau și proiectele de modernizare la CE Oltenia sau Hunedoara, care le-ar fi prelungit acestora durata de viață. Centrala de la Iernut trebuia să fie gata la 1 ianuarie 2020, dar lucrul nu s-a întâmplat până în ziua de azi. Ne-am dus ca de obicei cu căciula în mână la Comisie ca să ne păsuiască încă doi ani cu eligibilitatea cheltuielilor, în speranța că poate totuși reușim să finalizăm Iernut și să nu returnăm banii. Meciul încă se joacă şi e pe muchie de cuţit. Discuțiile de luni de zile privind proiectele ambițioase propuse de Ministerul Energiei pentru PNRR (în bună parte retrimise înapoi de Comisie) au făcut mai mult rău decât bine: au torpilat complet pregătirea pentru banii pe care chiar am putea să-i accesăm la nivelul nostru de capacitate administrativă, în proiecte cu care suntem ceva mai obişnuiţi, nu sunt aşa de complexe şi condiţionate de reforme politice precum cele din PNRR.

  • Banii europeni pentru energie din ciclul 2014-20 încă nu au fost cheltuiți (absorbția la final de 2020 e pe la 15%); ce nu finalizăm până în 2023 se dă înapoi
  • Nu s-au definitivat programele operaționale 2021-2027, deci optimist primii bani vor putea intra abia prin 2023-2024
  • Planurile de Tranziție Justă au fonduri substanțiale pentru restructurarea zonelor miniere de cărbune care vor fi închise. Ministerul Energiei s-a derobat de orice responsabilitate și aici, pasându-le integral la Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, de parcă nu la Energie sunt CE Oltenia sau CE Hunedoara și nici responsabilitatea închiderii lor cu costuri suportabile pentru cei afectați.
  • Fondul de Modernizare, un mecanism prin care banii din certificatele de emisii plătite cu dificultate de CE Oltenia și alții s-ar întoarce în investiții fix în sectorul de energie, are întârzieri în publicarea ghidului solicitantului, document absolut necesar ca să știi cum să scrii proiectul (ca beneficiar) și cum să stabilești ce finanțezi cu prioritate (ca stat). Vor fi acolo mai mult de 6-7 miliarde euro, cât se estima anul trecut, ori poate chiar 10, tocmai pentru că au crescut prețurile cerificatelor de emisii și tendința e de creștere în continuare. În timp ce noi învârtim de doi ani o listă cu nume de proiecte posibile și niciun ghid de finanțare, Cehia, Polonia și Ungaria au tras deja prima tranșă.
  • Culmea e că lumea se vaită de creșterea costurilor cu certificatele de emisii de CO2 pe care trebuie să le plătească, dar uită că banii din aceste certificate s-ar putea întoarce înmulțit tot la noi, pentru investiții în sectorul energiei (din ce credeți că se finanțează Fondul de Modernizare)? Pur şi simplu nu suntem în stare să legăm stânga cu dreapta.

Pe scurt, nu ne forțează nimeni să închidem CE Oltenia ”fără să punem nimic în loc”, cum spun analiştii cu agendă; nici măcar nu ne penalizează cineva deoarece emitem mai mult CO2 decât alții din UE. Dimpotrivă, stăm pe o găleată de bani din care nu suntem în stare să luăm, mai mulți decât plătim noi pentru emisii, utilizabili în modernizarea sectorului ca să nu mai stea ”securitatea energetică a țării” în centrale din 1964, singurele pe care ştiau unii să le tot “re-tehnologizeze”.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *