Intre fostul si actualul presedinte al Romaniei se interpun deopotriva lungi siruri de vorbe si largi spatii de tacere. Acolo unde se termina, insa, diferentele ce tin de estetica, apar subit asemanari din perspectiva actiunilor si ambitiei.
Numirea lui Dan Mihalache in functia de consilier prezidential a fost precedata de puternice contestari in spatiul public. Deloc lipsite de temei.
Principalele reprosuri aduse presedintelui Klaus Iohannis pentru respectiva propunere au variat, in esenta, de la faptul ca aduce la Cotroceni un personaj cu coloana vertebrala flexibila, la faptul ca viitorul consilier are un CV politic indoielnic (vezi proximitatea anterioara Mihalache-Nastase-Ponta, de pilda), la faptul ca a emis pareri de calitate inferioara cu privire la justitie si, la un moment dat, chiar legat de parteneriatul strategic cu SUA, si pana la faptul ca noul sfatuitor nu are nevoie de lamaie atunci cand mediteaza la puciul din vara lui 2012.
Ceva exagerat sau neadevarat in rechizitoriul facut cu acea ocazie lui Dan Mihalache? Nein!
Dar tot un „Nein!” a spus in final si presedintele Iohannis, care pe 22 decembrie a semnat decretul de numire a lui Dan Mihalache in postul de consilier prezidential.
Klaus Iohannis a ales deci, si a ales sa mearga inainte cu un om pe care, strict el personal, il considera de maxima incredere si utilitate, in ciuda pedigree-ului dubitabil si a ecourilor nefavorabile, insa repetand in luarile sale publice de pozitie ca vrea un altfel de politica si altfel de oameni in aceasta politica.
Un mesaj pe care, de cand a castigat alegerile, continua sa-l promoveze in pas cadentat.
Mai departe.
In 18 decembrie, Alina Gorghiu devine, la 36 de ani, noul presedinte al PNL.
Inscrierea ei in cursa in care alergasera initial doar Ludovic Orban si Teodor Atanasiu a surprins din multe puncte de vedere. Inclusiv din perspectiva faptului ca s-a consumat cu numai 24 de ore inaintea alegerilor interne.
Tot in ajunul scrutinului intern, deci pe 17 decembrie, Klaus Iohannis si-a anuntat sprijinul pentru Gorghiu, Atanasiu si-a retras candidatura, iar a doua zi Orban a pierdut competitia.
Totul a curs rapid, fulgerator.
De data asta, Iohannis nu a mai fost la fel de contestat ca la momentul cooptarii lui Mihalache, dar nici solutia Gorghiu nu prezenta o vulnerabilitate atat de vasta in fata unor solutii alternative de tipul Atanasiu sau Orban.
In 18 noiembrie, Iohannis, in calitatea sa de (inca) presedinte in exercitiu al liberalilor, le transmite colegilor de partid un semnal de valoarea unui avertisment: „Sa nu credeti ca nu voi vedea, sa nu credeti ca scapati de mine. Vreau un alt tip de politica”.
In lipsa unor elemente suficiente, la vremea respectiva mesajul-avertisment paruse unul destinat mai degraba publicului larg.
Un public care trebuia sa primeasca un semnal, pentru ca vedea in Iohannis ceea ce, intr-adevar, si era Iohannis la numai doua zile distanta de infrangerea categorica a lui Ponta – o stea in plina ascensiune, mai presus de atat o voce de om politic care rezoneaza, in sfarsit, cu strada.
In plus, mesajul fusese dat in contextul mai larg al unei sedinte de partid in care, printre altele, Iohannis le ceruse liberalilor sa promoveze in Legislativ o lege care sa conduca la reducerea numarului de parlamentari – o tema, iata, care merge direct la inima alegatorilor, satui de un Legislativ umflat cu pompa, plin de nulitati, intre care deloc putini borfasi.
Si totusi, ce am vazut noi mai sus?
Pai am vazut ca exact o luna mai tarziu, omul pe care si l-a ales Klaus Iohannis ca succesor chiar obtinea fraiele PNL.
Odata cu instalarea Alinei Gorghiu ca presedinta a partidului, au aparut astfel si premisele concrete ca avertismentul dat liberalilor in 18 noiembrie sa nu poata fi trecut usor cu vederea.
Devenise limpede, in decembrie, ca mesajul lui Iohannis, din noiembrie, nu fusese destinat doar opiniei publice. Din contra, tintise mult mai in profunzime.
Cat o fi el de exilat la Cotroceni, nici Klaus Iohannis nu vrea sa fie luat prin surprindere de propriul partid. Dupa cum, nici Traian Basescu nu a vrut, de-a lungul celor doua mandate ale sale.
Mai departe.
In 19 februarie, presedintele Iohannis anunta propunerea sa pentru sefia SRI, in persoana lui Eduard Hellvig, instaurandu-se astfel un nou moment de tumult.
Probabil nici nu se va stinge foarte usor, iar din punctul meu de vedere nici nu ar fi fost de dorit sa fie altfel.
Daca nici numirea unui sef de serviciu secret nu ar duce la dezbateri, chiar si aprinse, intr-un spatiu public democratic, atunci ar fi semn ca, pe undeva prin interstitiile ei, societatea ascunde o boala grava. Prin urmare, cel putin raportat la cum a debutat chestiunea Hellvig-SRI, societatea romaneasca nu pare atinsa de vreo maladie.
Gratie presei si numerosilor comentatori ai actualitatii (unii mai vehementi contra, altii mai putin, s.a.m.d), lumea interesata de numele viitorului sef al principalului serviciu de contraspionaj va afla destul de multe despre activitatea trecuta, relatiile, pozitionarile si ideile lui Eduard Hellvig, ceea ce reprezinta in sine un castig major si sanatos.
Insa ce as dori eu sa pun sub lumina reflectoarelor, din toate cate s-au petrecut pana acum, este justificarea oferita de seful statului pentru alegerea facuta: „Am judecat pe cine sa nominalizez si am ajuns la persoana lui Hellvig, pregatita si suficient de cunoscuta, si suficient de calma pentru a ocupa o astfel de pozitie. In aceasta perioada, calmul este foarte important”.
Mi se pare importanta explicatia presedintelui, pentru ca modul in care s-a recurs la solutia Hellvig e congruent cu maniera in care s-a ajuns la solutiile Mihalache si Gorghiu.
Solutia Hellvig pune in lumina un anumit tipar dupa care Klaus Iohannis actioneaza in dosare de o asemenea sensibilitate.
Criteriul increderii pare sa fie unul suprem in grila pe care Iohannis o aplica atunci cand sprijina ascensiunea cuiva in pozitii cheie (ca a fost Administratia Prezidentiala, ca a fost PNL, ca este, iata, SRI).
Mai mult, e vorba de increderea pe care, inainte de toate, o are el, Klaus Iohannis, in respectivii oameni si mai putin increderea pe care o manifesta lideri de opinie, ONG-uri, analisti.
Pe undeva, e si normal ca presedintele sa fie extrem de atent la acest capitol, ramane de vazut si cat de corecta se va dovedi in timp ponderea insemnata pe care Iohannis pare sa o acorde acestui criteriu.
Pentru ca este vorba de o pondere insemnata, din moment ce seful statului isi asuma sa mearga inainte cu preferintele sale, in ciuda asperitatilor pe care unii le au si care, starnind ecouri negative, ar putea la un moment dat sa-i dauneze.
E drept, in acelasi timp, ca orizontul de favorabilitate de care beneficiaza in acest moment presedintele Iohannis ii ofera fereastra cea mai larga din cate va avea pentru a-si selecta colaboratorii cu o mare libertate.
In cazul lui Hellvig, una dintre aceste asperitati se numeste Dan Voiculescu, in al carui partid a activat, e drept, pana acum sapte ani, deci nu pana foarte recent.
Pe de alta parte, Hellvig este si o persoana bine legata de PNL, lucrand indeaproape cu multi dintre liderii acestui partid, de la Horia Rusu, la Crin Antonescu si, in cele din urma, la Klaus Iohannis.
In 2006, Traian Basescu a facut o miscare magistrala, prin consistenta semnalului dat deopotriva romanilor, ca si partenerilor occidentali ai Romaniei, atunci cand a numit la conducerea civila a principalelor servicii de informatii (SRI si SIE) politicieni din afara partidului sau de origine.
Acum, Iohannis calca pe urmele batatorite de Basescu, numind, la SRI deocamdata, ca la SIE inteleg ca trebuie sa mai asteptam, un politician din afara majoritatii parlamentare.
Si totusi, spre deosebire de Traian Basescu, Klaus Iohannis are un avantaj particular al aritmeticii parlamentare, care-i permite ca numele ales de el sa fie concomitent din opozitie, dar si din randul colaboratorilor sai cei mai apropiati.
In plus, celor care ii reproseaza ca la un moment dat Hellvig a facut parte din partidul lui Voiculescu, Iohannis le poate raspunde ca si Basescu a pus un om din partidul lui Iliescu (George Maior), iar fotografiilor in care Hellvig apare alaturi de Hrebenciuc si Andrei Marga le poate lesne opune fotografia in care, inaintea numirii la SRI, George Maior poza la brat cu Victor Ponta, Titus Corlatean si (celebra constanta asta!) Dan Mihalache.
Pe de alta parte, mai mult decat in cazurile Dan Mihalache si Alina Gorghiu, cazul Eduard Hellvig tradeaza puternic nevoia sa de compatibilitate, …
