Un text care ne poarta prin Gulagul sovietic, in inchisorile comunismului romanesc. Sunt mai departe marturii despre Fenomenul Pitesti, dar si despre Pogromul de la Iasi, despre Auschwitz si Transnistria, dar si despre Canal. A fost un timp cand am scris doar seniori, dintr-o credinta cu adevarat neabatuta ca avem permanent nevoie de memorie.
Aveam douazeci si cinci de ani cand am inteles prima data ca nu voi mai fi niciodata copil, dar ca pastrez totusi sanse sa devin batran. Nici pe atunci gazetele nu acordau importanta cuvenita seniorilor.
Sigur, existau multe carti de memorii in librarii si in biblioteci, dar ziarele erau, totusi, mai puternice. Nu ajunsese pana la noi reteaua Facebook.
Tanar si, poate, harnic reporter, ani de zile am cautat persoane de o venerabila etate de la care am incercat sa deprind arta de a lasa timpul sa treaca in folosul unei deveniri.
Am cautat doamne si domni care ar fi trebuit sa fie modele publice in Romania, si nu erau. Supravietuitori demni ai complicatului secol XX, povesti care meritau consemnate, si nu erau. A trecut mult timp de atunci, iar seniorii aceia, cei mai multi dintre ei, ne-au parasit.
Exista, deja, o alta generatie de gazetari de douazeci si cinci de ani si alti oameni extraordinari au ajuns la o varsta de aur. Pentru acest nou ziarist de douazeci si cinci de ani, pe care nu-l cunosc, dar care exista, trebuie sa existe, scriu aceste randuri, fiindca e timpul sa ii caute in toata Romania si sa ni-i arate, mai ales acum, cand in societatea romaneasca s-a radicalizat discursul urii cu privire la persoanele in etate, ceea ce este ingrozitor in cel mai inalt grad.
Totodata, istoriile celor pe care i-am intalnit pe drumul strabatut s-au risipit in paginile ziarelor de acum un deceniu si nu au fost niciodata stranse la un loc intr-un singur text. Acest text incearca sa ii recupereze. Pentru ca – din nou – e mai multa nevoie ca niciodata.
Istoria lui Oleg Dombrovschi
Iarna 2008-2009 a fost una grea, exact ca aceasta care se incheie acum. Bucurestiul era sub zapezi si inaintam cu dificultate catre o redactie de ziar din nordul orasului, aflata chiar pe camp. Era frig ca in Siberia cand mi-am pus prima data intrebarea daca exista supravietuitori romani ai lagarelor din Rusia extrema.
Citeam pe atunci o carte de James Meek, un scotian. „The People”s act of Lovea” se numea romanul acela, iar extraordinara sa actiune se intampla in Siberia. Asa am ajuns sa il caut pe acela care avea sa se dovedeasca a fi Oleg Dombrovschi. Avea deja nouazeci de ani si locuia intr-o casa mica, de langa Parcul Copilului.
Oleg Dombrovschi s-a nascut la Orhei, in Basarabia, in 1919. A cazut prizonier la rusi in august 1944 si a fost eliberat la capatul unui periplu prin lagarele sovietice abia in 1951.
Oleg Dombrovschi a fost in treizeci si doua de lagare, inclusiv la granita cu Siberia si niciodata, nici macar o singura data, nu si-a incalcat juramantul fata de Regatul Romaniei, fata de Armata si fata de Monarh.
Cand a fost abordat de comunisti ca sa se intoarca si el in tara, triumfator, calare pe tancurile diviziei Tudor Vladimirescu, Oleg Dombrovschi, om dintr-o bucata, i-a spus celui care i-a propus: „Du-te, ma, in aia a ma-tii!a”.
?In casa sa din Bucuresti nu a intrat niciodata un picior de rus, asa si-a promis acolo, la granita cu Siberia, si s-a tinut de aceasta promisiune.
Cand ne-am despartit, Oleg Dombrovschi a cerut sa fie consemnate urmatoarele cuvinte, testament pentru tinerii care aveau sa apara. Tinerii aceia suntem (inca) noi: „Razboaiele nu rezolva niciodata nimic. Aduc doar ura si moartea”.
Istoria lui?Gheorghe Bagu
Cine merge la Memorialul de la Sighet, si orice roman ar trebui sa mearga acolo macar o data in viata, nu cum merg musulmanii la Mecca, dar nici mai putin, poate sa ii vada si chipul lui Gheorghe Bagu, supravietuitor al Fenomenului Pitesti.
Gheorghe Bagu a fost si el un nevinovat care a trecut prin atrocele sistem de reeducare pus la cale in comunismul timpuriu, un timp al barbarilor. Dar pe Bagu nu l-au putut reeduca.
El nu era un fanatic, nu avea simpatii de dreapta, cu atat mai putin de extrema dreapta (nici vorba!), pentru ca Bagu traia in afara acestei logici a excesului. Lui ii placea sa manance bine, sa bea un paharel, nu tinea post si nici nu era din cale afara de bisericos. Tanarul Bagu era un hedonist cumsecade.
L-am intalnit acum opt ani, tanar octogenar astepta zilele frumoase sa iasa pe balcon si sa picteze. Locuia de o viata in Bucuresti si inca pastra un accent pur de Dorohoi, care il facea teribil de simpatic. Am baut o visinata, din acelea bune, aduse de la tara. Adevarul e cane-am cam pilit, dragi cititori.
La Revolutie, dupa ce fusese urmarit de Securitate toata viata lui, Gheorghe Bagu vorbea inca in soapta cu nevasta in pat, sub patura, nestiind cum sa faca altfel.
Tinea minte ca, de bucuria eliberarii de comunism, a plans aproape doua saptamani incheiate. Gheorghe Bagu ne-a lasat o carte: „Marturisiri din intunerica”. S-a savarsit in primavara anului trecut, la nouazeci si doi de ani. Am putea scrie ca in uitare, dar Gheorghe Bagu n-a fost niciodata foarte cunoscut, desi istoria traita de dansul ar fi meritat sa fie cunoscuta in toate scolile din Romania.
Gheorghe Bagu avea ironia fina si autoironia extrem de puternica. Obisnuia sa spuna ca a trait o viata de fazan, dar se insela. A trait o viata de om adevarat, cum prea putini au fost si atunci, cum si acum prea putini sunt. ??
Istoria lui Radu Marculescu
Radu Marculescu s-a savarsit in vara anului 2011, la nouazeci si sase de ani. L-am cunoscut pe cand era inca un tanar nonagenar, cu o memorie uluitoare si mai ales cu o mare pofta de viata.
Ne-a lasat trei carti de memorii („Patimiri si iluminari din captivitatea sovieticaa”, „Maturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul romanesca”, „Amintiri din restul vietii melea”).Ultima a aparut postum, lucra la ea cand l-am cunoscut, incerca sa recupereze acel timp care nu i-a fost marcat nici de lagare, nici de razboaie.
Radu Marculescu studiase ca sa devina profesor. Inainte de Razboi, preda limba si literatura romana, traducea din franceza si scria minunat. Cartile sale ar fi trebuit sa bata recorduri de vanzari si pe ele sa se sprijine memoria noastra comuna. Au fost mai degraba marginale, desi intamplarile profesorului din Gulag sunt, oricum le-am privi, fabuloase: ele rezuma rezistenta prizonierilor romani la abuzurile sovieticilor. Oameni care rezistau cu adevarat, si cu mult inainte ca rezistenta sa fie o moda cu hashtag.
Radu Marculescu credea in Dumnezeu. De la el am invatat ca, in conditii extreme, cei care mor primii sunt atei. Iar, paradox divin, cei care isi duc crucea credintei ca pe o forma de generozitate, daruindu-se continuu altora, supravietuiesc.
Radu Marculescu ne-a povestit despre o foamete teribila, care i-a facut candva pe soldati sa navaleasca peste ramasitele unei gospodarii si sa manance un porc de viu, si ne-a mai povestit si despre acele sedinte de infierare a personalului feminin din gospodariile colective, personal care intretinuse relatii nu tocmai ortodoxe cu prizonierii (inclusiv cu cei romani), da, da, despre acea epocala infierare sfarsita prost,cand colhoznicele si-au ridicat fustele si le-au cerut politrucilor sa le ostoiasca ei poftele trupesti, daca barbati nu mai au, fiindca au murit pentru tara sau au ramas mutilati, si prizonierii nu sunt buni sa ii suplineas-ca, si au fugit atunci politrucii din calea furiei tovaraselor…
Radu Marculescu avea umor si poate chiar geniu. Si-a scris zeci de ani amintirile in cap, pentru ca a le asterne pe o foaie de hartie l-ar fi dus din nou in inchisoare. Simt o obligatie din a-i mentine vie memoria, si o voi simti mereu.
A fost un om care a ramas pana la capat demn, in afara oricarui compromis moral major. Dupa ce si-a ispasit periplul concentrationar, a devenit pictor de biserici. ? ?
Istoria lui Medi Dinu
Medi Dinu a trebuit sa astepte sa implineasca un secol pentru a fi recunoscuta drept ceea ce fusese toata viata: o pictorita de mare valoare. S-a stins anul trecut, la aproape 108 ani.
Cand am intalnit-o avea doar 103 ani si era, deopotriva, cea mai lucida si mai frumoasa doamna din orasul Bucuresti. Locuia la Caminul de Batrani Moses Rosen si nu suporta sa ii fie oferit bratul sa se sprijine de el atunci cand facea cativa pasi.
Medi Dinu era evreica si a cunoscut ororile Holocaustului – a pierdut zeci (!) de rude din Ardeal. A fost casatorita cu poetul Gheorghe Dinu (cunoscut sub numele sau de avangardist, Stephan Roll); a familiei lui Dinu a fost celebra Laptarie a lui Enache (tatal lui Gheorghe Dinu se numea Enache si era iaurgiu).
Medi Dinu a studiat Matematici, Filosofie si Belle Arte (deodata, da). Picta la Balcic in Interbelic si era nelipsita din grupul marilor artisti interbelici, dadaistii nu ii erau deloc straini.
Medi Dinu i-a cunoscut bine si pe Victor Brauner, si pe Geo Bogza, si pe Filip Brunea-Fox, printul reportajului romanesc interbelic. Cand s-a anuntat inceperea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, sotul lui Medi era angrenat intr-o convorbire telefonica, mai degraba relaxata, cu Brunea.
Medi Dinu nu mai credea in Dumnezeu, dupa Ausch?witz si nici nu si-ar mai fi dorit sa traiasca o alta viata. Avea un singur regret: ca nu avusese copii.
Legile rasiale, prigoana, marginalizarea, toate acestea nu i-au dat nicio sansa. Pe Medi Dinu o chema la nastere Margareta Wechsler. Cand adormea, cel mai mult ii placea sa viseze un camp pe care au inflorit margaretele. S-a trezit toata viata in zori, ca sa picteze. In zori, lumina e cea mai frumoasa.
Istoria lui Emilian Ezechil
Cand l-am intalnit pe Emilian Ezechil avea nouazeci de ani si abia cobora dintr-un bloc de patru etaje de la una dintre marginile cartierului Titan. Ezechil fusese insa in tinerete un mandru cavalerist. A facut si Frontul de Est si Frontul de Vest si ne-a lasat o carte: „La portile Infernului, 1941-1945a”.
Emilian Ezechil fusese un soldat foarte chipes. Era zvelt si avea ochii albastri. Cand a plecat la razboi lasase in urma cateva fotografii, iar o fata s-a indragostit de el privindu-l intr-o fotografie. Numele ei era Eugenia Marinescu. Si ii scria Eugenia Marinescu: „Asa am petrecut ziua de astazi visand, desi eram treaza, plimbandu-ma prin frunzele vestede ale aleii care-mi sopteaua?? e departe, e departe. Si totusi, gandul meu a strabatut imensul spatiu pentru a te intalni. Te-am zarit intr-o tabara. Erai? singur, melancolic, ganditor. La ce te gandeai? Am vrut sa te chem, dar n-am vrut sa te smulg visarii si am plecat cu inima plina de durerea”.
S-au intalnit abia dupa Stalingrad, dar, ca intr-un mare film rusesc, el a plecat pe Frontul de Vest, ea continua sa ii scrie, el s-a indragostit de o alta fata (cum?, cand?), ea continua sa ii scrie, apoi el a fost ranit si a zacut pe un pat de spital din Ungaria, ea i-a scris, apoi el s-a intors din razboi si, ca sa vedeti cum e nemernica asta de viata, ea nu i-a mai scris niciodata.
De la Emilian Ezechil am invatat ca razboiul este intotdeauna necrutator cu iubirea – si de aceea razboiul este, intotdeauna, cea mai mare tragedie din istoria oamenilor.
Istoria lui Andrei Calarasu
Andrei Calarasu a supravietuit Holocaustului, a fost intr-unul dintre trenurile mortii (Iasi-Calarasi). A ajuns regizor de film si, pana la urma, securistii l-au silit sa emigreze in Israel, unde a facut o mare cariera in televiziune. L-am intalnit …
Amintiri din totalitarism. O recuperare necesara a povestilor unor demni supravietuitori ai complicatului secol XX. Oleg Dombrovschi, prizonier roman in 32 de lagare sovietice: Razboaiele nu rezolva
