Faptul ca multe specii casca, dar numai la oameni si primate cascatul este contagios, i-a determinat pe oamenii de stiinta din Mare Britanie sa se intrebe daca sursa acestui obicei nu este mai degraba una psihologica decat biologica.
De-a lungul anilor, cascatul a fost asociat cu somnul incorect si cu un nivel scazut de oxigen. Odata aparuta senzatia de a casca, este aproape imposibil sa ne oprim, acest lucru nefiind, de fapt, nici recomandat.
Potrivit unor studii recente, un cascat poate spune mai multe despre persoana din fata noastra decat ca se plictiseste teribil. Acestea sugereaza ca putem masura, cu ajutorul cascatului, gradul de empatie al unui grup social sau al unei persoane.
Experimentul realizat cu ajutorul unui grup de studenti este foarte interesant. Acestia au fost introdusi individual intr-o incapere despre care li se spunea ca este o sala de asteptare unde vor fi nevoiti sa stea pana la sfarsitul experimentului. In camera, alaturi de subiect se afla si unul dintre membrii echipei de cercetatori care avea drept sarcina sa caste de zece ori in zece minute. Specialistii priveau scena si numarau de cate ori casca studentul ca raspuns.
Cu ajutorul neuro-imaginii, cercetatorii au pus mai intai in evidenta faptul ca aceeasi arie din creier intra in actiune atunci cand cascam si atunci cand ne gandim la altii punandu-ne in locul lor.
Rezultatele au aratat ca exista o diferenta clara intre modul in care reactionau studentii la plictiseala, unii raspundeau cascand imediat, avand un grad de empatie mai mare, altii, din contra, erau mult mai putin sensibili. Studentii la psihologie au fost mai usor de influentat si au avut, de asemenea, scoruri mai mari la testul de empatie fata de studentii la politehnica. De asemenea, studiul a mai scos la iveala ca aceia care si-au pus pe frunte o bastista rece nu au cascat, spre deosebire de voluntarii care au folosit o batista calda.
Desi rolul cascatului ramane slab elucidat, in mod evident acest gest provoaca o stare de bine.
