Un parinte, fost elev de 9 si 10, pune presiune prin educatia sustinuta asupra copilului sau care este certat si cand ia nota 9 sau 8, care este motivat a”poti mai mult, stii bine ca poti” si reuseste sa isi vada visul cu ochii: copilul termina un liceu de mare prestigiu, ia la Bac doi de 10 si un 9,70 si intra printre primii la o facultate de renume.
Insa visul ii devine cosmar in scurt timp. Copilul se uita in ochii tatalui sau si ii spune: a”Acum esti multumit? Ti-am dovedit ca pot.” Tatal ii raspunde: a”Pai EU sa fiu multumit?? Doar pentru tine ai invatat si ai reusit!”. Raspunsul a venit: a”Nu. Nu pentru mine. Ce vezi e doar pentru tine. Pe mine nu ma implineste asa ceva. Dar tu nu ai habar ce imi place mie cu adevarat, pentru ca nu te-a interesat decat sa obtin notele astea mari cu care tu simti ca esti un parinte care a reusit”.
Din pacate, la acel moment parintele nu a inteles nimic. A catalogat copilul drept nerecunoscator si a considerat ca el, copilul, e intr-o mare eroare. In eroare era insa el, parintele.
Au trecut niste ani. Fiul ajunge un avocat de mare succes, cu o cariera de invidiat, cu multi bani, clienti si renume. In acest timp, sufletul lui era gol. Era pe o banda rulanta unde performa, asta stia sa faca dintotdeauna. Visul lui cel vechi, acela de a canta si a picta, ramasese undeva in umbra; canta in timpul liber, la chitara, cu o trupa, ca sa isi bucure inima atat cat se putea.
Nu ii era nici lui clar unde si cand se pierduse de el insusi. De ai lui sa nu mai vorbim. Tatal si mama catalogau relatia cu fiul: a”nu stiu cand ne-am distantat in asemenea hal; el nu are timp de noi, nu avem ce sa ne spunem insa este realizat, suntem multumiti si asta conteaza pentru el si pentru noi”. Ei isi traiau filmul din mintea lor, total diferit de realitatea din inima copilului.
Am auzit aceasta poveste cat se poate de reala la un priveghi la care am ajuns insotind o buna cunostinta.
Priveghiul era al baiatului de mai sus care a ales, la putin peste 30 de ani, sa isi puna capat zilelor din pricina golului de neacoperit din el pe care in zadar a incercat sa il umple cu munti de pastile antidepresive dupa ce a fost diagnosticat cu tulburare bipolara. Fosta lui sotie povestea soptit prietenilor faptul ca el era mai ciudat, parca traia in doua lumi, cea in care avea acest succes deosebit si cealalta in care suferea ca si-a ratat viata in care el de fapt trebuia sa faca muzica si pictura.
Parintii erau impietriti de durere si total incapabili sa aiba ceva in minte decat amintiri, culmea, toate continand replici ale fiului din care ei nu au prea inteles nimic, cu atat mai mult sa il fi inteles pe el, sa il fi sustinut si, cel mai greu pentru ei, sa dea drumul controlului si modului in care ei vedeau viata si ii vedeau binele din viitor si sa aiba incredere in drumul si chemarea lui si ce il facea pe el cu adevarat implinit.
Aceasta este o poveste trista si ca orice poveste trista nu e cu happy end. Insa este o poveste cat se poate de adevarata pe care orice parinte e bine sa o citeasca.
Copiii nostri descopera in fiecare clipa lumea in care noi traim cu cativa zeci de ani dinaintea lor si de multe ori nu le place ce descopera. Se opun. Se revolta. Vor sa o schimbe. Vor mai putine ingradiri, vor reguli ale caror explicatii sa fie logice si umane. Vor mai mult ras. Vor mai multa muzica, bucurie si lipsa de frica. Vor libertatea de a experimenta pentru a gasi cu ce isi pot aduce contributia aici.
Copiii cei noi vor sa simta si sa dea mai multa iubire si sa traiasca in mai putine temeri, ingrijorari si neincrederi. De aceea sunt numiti a”copiii cei noi”, pentru ca ei vin direct setati sa schimbe cutumele lumii vechi si sa puna umarul, prin insasi existenta lor, la schimbare.
Sigur ca ei nu pot face schimbarea catre o lume mai buna de unii singuri. Au nevoie de experienta de viata si de cooperarea adultilor, fostii copii ai unei lumi vechi.
Aici e aici. Majoritatea copiilor noi vin cu rol de profesor, de antrenor pentru parintii lor, ca sa ii ajute sa faca saltul catre noua lume. Cum procedeaza ei? Isi provoaca (deseori inconstient) parintii sa traiasca situatii ce corespund modului lor (vechi, mostenit) de gandire (corespunzator dimensiunii a 3 a planetare din care tocmai am iesit) ca singuri sa isi dea seama ca nu le mai este benefic in ce credeau, nu ii mai hraneste suficient, nu le da starea de a trai in bucurie, nu le intareste relatia sufleteasca cu copilul lor.
Cand un parinte este a”provocat” de copilul sau si a”se prinde”, este salvat. El vede tiparul, isi recunoaste propriile moduri de a gandi de tip model vechi (precum o haina ce iti placea dar care pur si simplu e mult prea demodata pentru noile vremuri) si alege alte ganduri, doreste sa descopere cum e sa traiesti intr-o noua mentalitate.
Cea a lumii noi, de sustinatori prin incredere si iubire pentru copiii noi ce au venit pentru meserii ce inca nici nu s-au inventat, pentru locuri de munca ce inca nici nu au fost create de alti copii noi sau adulti treziti.
Clipa confruntarii cu vechile tale tipare de gandire in care ai crezut fanatic de zeci de ani, culmea, provocat de propriu-ti copil care se presupunea ca trebuie sa urmeze modelul de gandire si actiune din familie a”ca sa ajunga bine in viata”, poate fi extrem de dureros, plin de confuzie, ratacire. Nu stii in ce sa crezi si mai ales nu ai garantii ca un nou mod de a gandi iti va aduce rezultatele dorite pentru ca al tau copil …
