Nu doar paramilitarii ucraineni, ci si niste simpli pensionari de limba rusa aplauda cind cad avioanele de pe cer, fie si pline cu civili, doborite de vajnicii luptatori pentru libertate. Ecourile aplauzelor lor, auzite pe Youtube, mi-au trezit o gramada de amintiri din anii nouazeci. Pensionarii comunisti bucuresteni care aplaudau minerii sau mergeau la ei sa le spuna ca un student se ascunsese dupa colt, desi stau ca va urma o bataie sora cu moartea. Luptatorii pentru libertate din Transnistria (disponibilizati de Armata Rosie dupa virsta de 40 de ani) care blocau linia ferata Kiev-Budapesta impingindu-si in fata trenului femeile si copiii. Tinar doctorand in psihologie la inceputul anilor nouazeci, incercam sa inteleg aceste lucruri. Intervievam oamenii. Care poate fi resortul intim al unor asemenea comportamente? Minerii din Petrosani mi-au spus ca nu puteau suporta ideea ca ei si-au pierdut viata in mina, iar tineri care nu stiu ce e munca vor sa capete drepturi asa, peste noapte: li se parea ca noua libertate pe care unii o capatau la douazeci de ani le era furata lor, si voiau sa-l nimiceasca pe agresor. Barbatul transnistrean cu care vorbeam mi-a raspuns, rizind gros: „Pai doar n-o sa dea trenul peste muierea cu copii, nu or fi salbatici, ea nu risca nimic, peste mine poate dadea”! Chiar asa: mai mult, el daca ar fi fost in locul mecanicului de tren ungur, poate ar fi dat si peste muiere si copil. La fel isi spun baietii de la Hamas cind isi pun mortierele intr-un bloc plin de familii cu copii si incep sa bomdardeze cerul protejat de un sistem anti-racheta al Israelului, construit in ultimii ani. Ei stiu ca rachetele lor vor fi interceptate si distruse, locul de origine imediat depistat si copiii din bloc vor sari in aer cind Israelul va reciproca. De dimineata radioul israelian a tot transmis sa plece lumea din zonele in care vad ca unii trag rachete, ca e vizibil, nu se trag din buzunar. Dar lumea nu pleaca, ca ii descurajeaza chiar cei de la Hamas, le spun ca e o intoxicare – plus nu au, saracii, unde sa se duca. Fiecare racheta trasa e astfel intrebuintata direct pentru producerea de copii morti, parte a marelui plan progandistic de a arata ca Israelul e agresor, echivalentul exact al impingerii pe linia de tren a femeii si copiilor.
Aceste strategii se predau. Nu, ele nu sint doar inventie proprie, se predau in seminare de training. A devenit o arta sa iti gasesti un loc bine populat cu femei si copii si sa incepi de acolo sa te lupti. Strategia asta are la baza doua elemente de succes. Prima, ca la popoarele primitive colectivismul e valoarea suprema. Nu te gindesti ca tinarul surzit de bita minereasca in cap era un viitor Beethoven, sau fetita strivita de obuz ar fi ajuns o Isadora Duncan, sau ca doctorul cazut din cer cu avionul Malaesya Airlines mai avea nevoie de cinci ani de lucru si ar fi gasit un leac la SIDA. Valoarea de carne de tun e mult mai insemnata: ca poporul musulman, sau ortodox sa prospere fiecare viata cu potentialul ei e considerata nula. Importat e sa cistigi in marele design colectiv, sa ai o tara a ta, unde Moscheea sau Catedrala Neamului sa se ridice falnica deasupra unei tari de saraci din care fug zilnic doctorii, muzicienii sau oricine poate fugi undeva, dar la umbra careia cei pentru care e prea tirziu sa fuga undeva sa priveasca de jos in sus si sa se simta inaltati. Al doilea element de succes se bazeaza pe diferenta dintre civilizatii. Oricit e de politically correct sa sustinem ca nu exista civilizatii, ci doar oameni, e fals. Cine isi pune mortiera intre copiii de pe maidan stie ca pretul vietii copiiilor acolo unde e el este zero, dar ca in tara civilizata moartea unui singur copil, sau rapirea unui soldat pot duce la caderea guvernului. Aceasta diferenta a valorii vietii, care e de fapt o diferenta a capacitatii de cenzura a doua societati, ca in cea saraca mamele copiilor poate ar da si ele jos guvernul- dar nu au cum, ca aici nu e vreo democratie- devine arma cea mai importanta. Arma agresorilor slabi este chiar lipsa lor de civilizatie, nepasarea fata de suferinta din propriile lor rinduri.
Sa-mi fie iertat ca aduc discutia la firul ierbii aici si nu operez cu mari agregate, Rusia, Ucraina, SUA sau nu va povestesc ce se spunea despre John Kerry la Kennedy School de la Harvard cind eram eu acolo, loc altfel de partea democratilor cu trup si suflet, si cit e de ironic ca el a ajuns in pozitia sa conduca lumea. Astept de pe o zi pe alta sa aud ca a cazut Bagdadul (nu ca as sti ceva, dar e in aer), ultimii mei prieteni (care se ocupa cu anticoruptia) se evacueaza din Afganistan, in Ucraina v-am spus din prima ca nu o sa o luam in Europa cu frontierele astea si daca nu le negociem nu ne ramine decit sa ne luptam pentru ele, si asa mai departe. Nu mai stiu nici un razboi care poate porni pe undeva care nu e …
